Un drum lung și singuratic. Cum a reușit „plictisitorul și nepriceputul” Gareth Southgate să transforme naționala Angliei

„And now it’s time for some of the less regular penalty takers to stand up and be counted.‟ – Martin Tyler

Nu degeaba i se spune drumul lung și singuratic. Pe Wembley, de la centrul terenului până la punctul cu var sunt fix 41,5 metri. Când mintea e plină de toate scenariile negative imaginabile și urechile vuiesc cu acea șoaptă colectivă de care doar un stadion plin și tensionat e capabil, distanța trebuie să pară interminabilă.

„Uite, e Southgate, tipul neexperimentat.‟ N-are cum să audă cuvintele astea, deși le va nota atent într-o autobiografie ani mai târziu. Oricum, nu contează. Important e ceea ce crede că-și spun zecile de mii din tribune, milioanele care-l urmăresc pe ecran. Și totul are un iz de marș funerar.

Andy Köpke se înalță în fața sa – sigur a mai crescut câțiva centimetri buni! -, în timp ce poarta s-a stafidit la dimensiuni de handbal. Mingea îl așteaptă ca un călău, tăcută și nemișcată, dar atât de amenințătoare. Nimic nu seamănă cu singurul punct de reper pe care-l are, un penalti bătut cu trei sezoane înainte la Crystal Palace. Aproape nimic.

Acum, ca și atunci, șutează tare – și un oftat sfâșietor îl învăluie din toate colțurile arenei. Köpke exultă undeva în fundal, dar Gareth Southgate e deja departe de el, de gazon, de împrejurimi, plecat într-o lume interioară de unde procesează un punct de cotitură în viața sa încă tânără. Întoarcerea spre linia de mijloc, unde îl așteaptă coechipierii, e nemilos de rapidă. La fel și transformarea decisivă a lui Andi Möller, care trimite Germania în finala Euro 96. Se cântă „Football’s Coming Home‟, dar de către nemții euforici veniți la turneul găzduit chiar de Anglia.

Aici învață cât de grea e povara responsabilității. Și totuși, se hotărăște să nu se ascundă niciodată. Stand up and be counted.

*

„Come on Gareth, it only took me six years to get over it.‟ – Stuart Pearce

O singură dată s-a pitit Gareth Southgate. La câteva luni după acea traumă definitorie, a trecut la actorie alături de doi oameni care știu mai bine ca oricine prin ce a trecut. Chris Waddle și Stuart Pearce sunt și ei pe lista lungă a „vinovaților‟ care au eșuat la loviturile de departajare pentru Anglia. Într-un spot pentru Pizza Hut, se face haz de necaz cu jocuri de cuvinte bazate pe „miss‟, iar Southgate apare cu o pungă de hârtie pe cap.

Astăzi, e greu să nu crezi că tot exercițiul ăsta a fost de dragul publicului, nu neapărat a bunăstării celui din urmă. Nicio altă țară nu apreciază atât de mult autoironia, pentru care ți se iartă și cele mai mari păcate. Dar Southgate a fost iertat mult mai greu decât Waddle sau Pearce, întâmpinați cu empatie și susținere după semifinala pierdută la Mondialul italian din 1990. Fundașul central de 26 de ani a primit huiduieli în toate deplasările din Premier League și cântece ca cel al trupei punk The Business, cu următoarele versuri:

Gareth Southgate stood on the spot
Couldn’t believe the chance he got
He’d be a hero with one toe punt
But sent it at the keeper oh what a cunt

Southgate’s going home

Privind retrospectiv, punga pare o recuzită dureros de potrivită pentru cineva recunoscut de toți ca neobișnuit de reflexiv, deci cu atât mai susceptibil în fața unor asemenea atenții. Un profesor din generală își amintește un băiat „timid și gânditor‟, într-un interviu pentru BBC. În The Guardian, vechiul amic de la tineret, Simon Osborn, vorbește despre „un blestem, pentru că devenea hiper-analitic după fiecare joc.‟

Însă exact calitățile astea i-au dat lui Southgate forța interioară nu doar de a depăși acel penalti ratat, ci și să-și înfrunte trecutul pentru a face pasul în viitor.

*

 „Speculation had been rife for days that Southgate could be heading for the exit door, with sections of the club’s support in open revolt.‟ – buletin de știri.

Crystal Palace și Aston Villa au un loc deosebit în inima lui Southgate. Sunt echipe pentru care a jucat peste 100 de meciuri în Premier League și care i-au deschis ușa către națională. Dar nimic nu se compară cu Middlesbrough. Acolo și-a încheiat cariera de 18 ani pe teren. Tot acolo și-a început-o pe cea de antrenor. Încă un semn că provocările cele mai dificile l-au atras ca un magnet.

Nu mulți și-ar fi riscat reputația înainte să aibă o șansă s-o construiască. A te arunca din start în cazanul clocotind din Premier League și a lupta împotriva retrogradării – așa arată curajul. Mai ales când anul e 2006 și Boro tocmai s-a despărțit de cel care i-a dat Stelei acel coșmar imposibil de uitat în Cupa UEFA. Inițial, Southgate s-a ridicat la nivelul așteptărilor, dar n-a durat mult până să simtă pe propria piele natura necruțătoare a jobului de manager. După scufundarea în Championship, nici măcar șansele bune de a obține repromovarea directă în prima divizie nu l-au salvat de fanii capricioși și patronii impulsivi.

Și totuși, în trei sezoane pe Riverside, Southgate a reușit să lase o impresie puternică. „În prima mea zi de internship la club, s-a prezentat și m-a invitat la partidele de fotbal pe care le organiza o dată la două săptămâni pentru staff-ul său. Instantaneu, m-a făcut să mă simt implicat și important,‟ spune reporterul BBC Steve Crossman.

Mai relevantă pentru ce avea să vină e amintirea lui Michael Caulfield, psiholog la Boro pe vremea aceea: „L-am dus la un meci de crichet. Ne uitam la jucători cum se pregătesc, s-a întors către mine și mi-a spus: <Îi admir pe atleții ăștia. Au prea mult timp de gândire. Oare cum se descurcă? În fotbal, e atât de diferit.> S-a dus imediat să vorbească cu ei, să-i ia la întrebări.‟

Toți cei care au lucrat cu Southgate îi laudă atitudinea cercetătoare și abilitatea de a asculta. Ca un burete, a absorbit toate lecțiile întâlnite de drum, cu bune și cu rele, le-a procesat și, doar la finalul procesului, a început să predea. Într-un fel, ăsta e cel mai puțin englezesc lucru cu putință.

*

„He knows what system? The losing system?! He knows the losing formula?! I like Gareth Southgate, but why should he get the job ahead of a proven manager?‟ – Harry Redknapp

Reputația progresivă și inovativă de care se bucură Anglia în ochii multora nu prea ține când vine vorba de sportul pe care l-au formalizat. Cultura reacționară și suspiciunea față de intelectualitate au lăsat-o de mult în urma adversarelor de pe continent. La fel și clubul închis din antrenorat, în care se învârt aceleași nume prăfuite de vreo două decenii încoace. Același instinct se vede și în decizia bulversantă a federației (FA) de a vedea în Sam Allardyce o soluție după eșecul groaznic de la Europeanul francez din 2016. O carafă de vin și un jurnalist viclean au corectat repejor greșeala.

Deci doar niște circumstanțe excepționale i-au adus lui Southgate promovarea nesperată de la echipa sub 21, unde lucra de trei ani. „Interimarul‟ n-a avut de-a face doar cu Harry Redknapp și revolta sa născută din ambiții neîmplinite. Majoritatea țării a început să scotocească după neajunsuri: prea necopt, prea nepriceput, prea de treabă. Dar nemulțumirea s-a îndreptat mai degrabă spre incompetența FA și lipsa de alternative viabile. Deci, nu pentru prima oară, Southgate s-a pus discret pe treabă – și pe cercetat.

Prea necopt? Nu-i nimic, uite-l pe stadioane în toate campionatele Europei: „Nu cred că cineva a văzut mai mult fotbal decât noi în ultimul an‟, spune secundul Matt Holland. Uite-l și în NBA. Întâlnirea dintre New Orleans Pelicans și Minnesota Timberwolves s-a transformat într-un studiu de caz pentru felul în care Anglia ar putea să abordeze fazele fixe, ne povestesc Andrew Beaton și Ben Cohen în Wall Street Journal. Șapte luni mai târziu, în Rusia, nicio altă echipă nu poate ține pasul cu cele cinci goluri marcate din cornere și lovituri libere de Anglia.

Prea nepriceput? Nu contează, când ai modestia necesară pentru a lua tot ce-i mai bun de la cluburile care sunt baza ta de selecție. Principiile lui Guardiola sau Pochettino, presingul lui Klopp, toate lucruri despre care Walker, Henderson sau Kane au fost încurajați să vorbească, încă o serie de factori trecuți prin filtrul Southgate pentru a ajunge la un 3-3-2-2 fluid și modern.

Prea de treabă? Spune-i asta lui Danny Rose, care s-a simțit în sfârșit pregătit să vorbească despre depresia sa copleșitoare; sau columbianului Mateus Uribe, consolat de Southgate la finalul unei victorii istorice care a închis cercul început acum 22 de ani; sau națiunii care îi sărbătorește decența pe Twitter și Facebook în timpuri turbulente, dominate de cinism și malevolență.

Poate astăzi, poate dumincă, Gareth Southgate se întoarce acasă. Dar de data asta, va fi primit cu un alt refren.

Foto: Vitaliy Belousov / Sputnik/ Hepta / Sport Pictures