Vocile schimbării: sportivii români de la Tokyo au decis să vorbească liber, sunt asumați, polemici. Și acesta poate fi primul pas către vindecarea sportului nostru

Poate că Tokyo nu va fi pentru Team România o ediție pentru statistică. În mod cert nu pentru o statistică glorificatoare. Câțiva dintre sportivii de la care așteptam mai degrabă un miracol – ca să fim sinceri până la capăt – au ieșit din competiție. Marile surprize David Popovici și Vlad Dascălu s-au oprit la un pas de podium. Iar singura medalie de până acum, înainte de finalele echipajelor de la canotaj, e argintul câștigat de Ana Maria Popescu în finala fantastică – dusă până la „tușa de aur” – de la spadă.

Mai avem destui sportivi în concurs, și fiecare are șansa lui la o medalie, fiecare are șansa lui la o minune. Dacă ne place cu adevărat sportul, n-avem cum să nu credem în ei până la capăt. Dar, ca să fim încă o dată sinceri cu noi, o medalie sau două de aur și încă vreo două de argint sau de bronz nu vor schimba nimic esențial. Nu vor face decât să mascheze încă o dată problemele serioase cu care se confruntă mișcarea olimpică și, în sens mai larg, mișcarea sportivă din România.

La 30 de ani de când sportul a încetat să mai fie un mijloc de propagandă în exterior a „superiorității societății socialiste multilateral dezvoltate”, România tot nu are o viziune privind rolul sportului la bază, în societate, nu are un proiect coerent legat de sistemul de selecție și de pregătire a marilor performeri și nu are o strategie de finanțare și de impulsionare a performanței olimpice.

Din patru în patru ani se semnează, din pix, niște premii pentru medaliile olimpice pe care, tot din pix, federațiile le promit ca să dea frumos la ceremoniile de plecare a delegației de pe „Otopeni” și-apoi fug să dea acatiste din mărunțișul sumelor forfetare pentru ca Dumnezeu să nu-i uite pe ai noștri la pomelnicul lung al medaliilor olimpice.

În aceste condiții, criticate deschis de câțiva dintre oamenii de top ai olimpismului românesc, fiecare dintre cei 101 de sportivi prezenți la Tokyo înseamnă, în sine, o performanță, iar fiecare finală și fiecare medalie, un bonus smuls în ciuda, și nu datorită sistemului nostru olimpic și sportiv. Un sistem în care sportivi de mare valoare – cu medalii europene sau mondiale la activ – sunt atât de prost plătiți și atât de puțin sprijiniți încât trag de fiecare nou ciclu olimpic cu speranța că vor prinde o performanță eligibilă pentru renta viageră care să-i scape de mizerie sau să le asigure un trai decent pentru restul vieții. Să fim sinceri încă o dată: în locul bucuriei de a concura la Olimpiadă, mulți dintre sportivii noștri de la discipline slab mediatizate – și, implicit, slab plătite – intră în luptă cu stresul zilei de mâine.

În fine, chiar și așa, sportul românesc a continuat să hrănească, în ultimele decenii, apetitul bolnăvicios – mai cu seamă în lipsa unui fundament rezonabil – pentru medalii al unei bune părți a publicului, a presei și, mai grav, al șefilor din federații și ministere. Iar medaliile câștigate cu sacrificiu și ambiție, alteori chiar cu disperare, de sportivii noștri au legitimat, paradoxal și nu prea, un sistem care a făcut prea puține pentru a se schimba în toți acești ani.

Sportivii români au voce

Și totuși, ceva s-a schimbat la Tokyo, iar lucrul acesta trebuie spus acum, când clasamentul pe medalii – sperăm cât mai strălucitor în dreptul României – nu riscă să ne orbească judecata. Cu sau fără medalii la gât, mai inspirați sau mai puțin norocoși în concursuri, sportivii români au dovedit, în aceste prime zile ale Olimpiadei din Japonia, că au voce. Vremea soldățeilor de plumb, sacrificați „pe altarul performanței”, vremea copiilor speriați că antrenorul sau șeful delegației le-ar putea citi gândurile, nici măcar declarațiile date presei, vremea declarațiilor-șablon, învățate pe de rost de la ofițerii de presă – și uneori nu doar de presă – a trecut, în sfârșit. Iar asta – dacă putem face abstracție de la clasamentul pe medalii – este o veste fantastică pentru sportul românesc!

Am auzit cu toții vocea Anei-Maria Popescu clamând, imediat după finala la spadă, CÂȘTIGAREA medaliei de argint, în ciuda vârstei, a accidentărilor, a oboselii și a durerilor din concurs, în ciuda sistemulu cinic și zgârcit, când e vorba să susțină perfomanța „samurailor” noștri și a generațiilor care vin din urmă. Ana e de mai mulți ani o voce distinctă în sportul românesc. Șarja ei frontală înspre sus-pușii sistemului înseamnă pentru sportul nostru mai mult decât un aur la Tokyo.

Vestea cu adevărat prețioasă e că Ana nu e singură. Laura Ilie e și ea o voce aparte, genul care nu face compromisuri de dragul comodității. Am simțit asta din primul moment când am discutat cu ea, acum doi ani, am auzit cu toții vocea ei după concursul de tir, când s-a ridicat singură, fără sprijinul Federației sau al Comitetului nostru Olimpic împotriva neregularităților din semifinala de la 10 metri pușcă aer comprimat. Observațiile Laurei, probate de mai mulți specialiști din Occident, nu sunt un alibi – nu e ea genul care să-și caute scuze, știe singură unde a greșit – sunt, pur și simplu, proba caracterului ei neînduplecat când vine vorba să își apere adevărul.

E, apoi, vocea limpede a lui David Popovici. Fraza lui cristalină, directă, de olimpic la Limba Română sau la Engleză, și realismul său sănătos în fața capcanelor presei în veșnică căutare de oftaturi și lamentări, naturalețea cu care a trecut peste cele două sutimi care însemnau o medalie de bronz la 16 ani și asumarea lecției de viață fără de care Paris 2024 – cu marile lui promisiuni – nu poate fi gândit.

E vocea puternică – în ciuda fragilității ei aparente – a Larisei Iordache. E vocea mereu francă, și la victorii, și la înfrângeri, a Andreei Chițu, e vocea Gianinei Beleagă, la fel, egală cu ea însăși și când e sus, și în momentele mai grele ale carierei. Nu sunt singurele voci din lotul nostru și nu sunt singurele din afara lui – Cristina Neagu e doar una dintre cele care nu au prins „corul” de la Tokyo.

De ce sunt importante aceste voci, aici și acum? Pentru că suntem într-un moment în care trebuie să învățăm mai degrabă din înfrângeri decât din (iluzorii) succese. Pentru că avem nevoie de voci care zgâlțâie din temelii sistemul. Pentru că avem nevoie să fim sinceri cu noi. Pentru că avem nevoie de mai mult realism și de mai puțin conformism.

Poate că nu vom câștiga o „salbă de medalii” la Tokyo, dar marele câștig e deja adjudecat de Team România. Am câștigat câteva voci asumate, critice și cu sine, și cu sistemul, am câștigat câteva caractere cu care știm că putem merge la drum spre Paris 2024. Și mai departe de atât. Dacă – așa cum spun mulți – treaba sportului e să formeze mai întâi caractere și abia apoi să contabilizeze trofee și medalii, suntem mai bogați decât am crede.