Alexandru Dedu: „Victoria aduce victorii.” Despre farmecul Jocurilor Olimpice, unde românii fac parte, cu adevărat, din aceeași echipă
Andreea Giuclea 12 august 2016Joi seară, pe scaunele albastre din sala în care echipa feminină de spadă câștiga primul aur olimpic pentru România la Rio, 14 jucătoare în treninguri roșii au fluturat tricolorul, au strigat Hai România!, și-au imaginat cum ar fi să urce și ele pe podium. Erau handbalistele, care deși aveau meci decisiv cu Spania a doua zi, le-au încurajat pe spadasine până la final. „E normal, te încarcă să-i vezi pe alții câștigând”, spunea floretista Roxana Scarlat, vicecampioană olimpică în 1996, care comenta finala la TVR.
E farmecul unei competiții ca olimpiada, să-i vezi pe sportivii care joacă în restul timpului după reguli diferite, programe diferite și în arene diferite unindu-se și susținându-se unii pe alții, mutându-se din tribunele arenei de tenis într-o sală întunecată de scrimă; și, mai ales, inspirându-se din victoriile, energia și puterea de luptă a conaționalilor lor.
„Victoria aduce victorii”, a spus și președintele Federației de Handbal, Alexandru Dedu, a doua zi, la TVR, după ce handbalistele au adus pe teren energia cu care s-au încărcat în noaptea de aur a spadasinelor și au învins Spania într-un meci crucial pentru calificarea din grupe. „ Să fii la olimpiadă, să ai șansa de a pune mâna pe o medalie, să fii în cărți, e un lucru pe care niciun sportiv nu-l dă deoparte. Le-au văzut pe spadasine pe cea mai înaltă treaptă și și-au dorit să trăiască și ele un astfel de moment.”
Asta spusese și Cristina Neagu cu o seară înainte, din tribuna albastră, că își dorește să simtă și ea, împreună cu echipa de handbal, ce-au simțit spadasinele. Primul pas l-au făcut, învingând Spania, 24-21, și rămânând în cărți.
„A fost un meci de luptă”, a adăugat Dedu, care a menționat că secretul revenirii stă și faptul că fetele au reînceput să joace împreună, ca o echipă. La fel cum câștigaseră și spadasinele. „Cel mai mult mă bucură că fetele s-au reunit, au format un grup în care se simt bine împreună, în care suferă una pentru alta.”
E același secret pe care handbalistele îl descoperiseră și în decembrie, la Campionatul Mondial, dar care părea că se rătăcise undeva pe drum, în cele opt luni de jucat la cluburi, în competiții cu mize diferite. „Se pare că, la fel ca în decembrie, fetele au regăsit drumul una spre cealaltă discutând deschis despre ce simt și ce au de făcut, împreună. Ce s-a întâmplat în decembrie se întâmplă și acum, echipa crește de la un meci la altul, acum cred că grupul e conectat la realitatea olimpiadei. După eșecuri le-am transmis un mesaj, în rest sunt la zi cu ce se întâmplă acolo, mai puțin cu întâlnirile lor, care le aparțin și din cate văd, au mare efect.”
De acasă, Dedu spunea că încă speră la o medalie, dar că orice s-ar întâmpla, e mândru de cum au jucat fetele. „Până când arbitrul nu fluieră ultimul minut al prezenței noastre la Rio, eu sper într-o medalie, și așa trebuie să spere toți românii.”
Ele rămân fetele noastre, a adăugat, indiferent de rezultat. Valabil probabil și pentru handbaliste, și pentru spadasine, și pentru toți sportivii care luptă acolo pentru ei, dar și pentru cei de acasă, cum a zis Corina Căprioriu după ce a pierdut în sfertul de finală al competiției de judo: că și-a dorit să câștige și pentru cei de acasă. Pentru că nici în sportul individual nu ești, de fapt, singur.
Vineri seară, pe scaunele verzi-portocalii din sala de handbal unde România a învins Spania, patru fete în treninguri roșii au fluturat tricolorul, au strigat Hai România! și le-au dorit handbalistelor să trăiască ce-au trăit ele cu o seară înainte. O pot face doar jucând ca o echipă, așa cum au descoperit sportivii susținându-se unii pe alții în tribune.
