“Motivul pentru care plec ține de felul meu de a trăi fotbalul.” Luis Enrique va pleca de la Barcelona. Decizia lui e o chestiune de viață, nu un calcul de oportunitate

“Sunt foarte trist, pierdem antrenorul perfect pentru Barcelona”, a fost prima reacție a lumii fotbalului la anunțul, șocant pentru mulți, prin care Luis Enrique a confirmat că renunță la banca tehnică a campioanei Spaniei la finele actualului sezon.

Faptul că reacția venea de la Pep Guardiola dă și mai multă greutate cuvintelor. “Ca antrenor, însă, îl înțeleg perfect”, a adăugat Pep.

Nimeni nu știe mai bine decât el ce înseamnă să fii antrenor al Barcelonei într-o epocă în care succesele fără precedent sunt dublate de privilegiul – și responsabilitatea – de a avea în lot cel mai bun jucător din lume și, în ultimii ani, cel mai spectaculos trident de atac din istoria fotbalului.

Guardiola însuși a plecat de la Barcelona după patru ani, fără să fie arătat cu degetul de conducere. Dimpotrivă! Iar acum, Enrique nu face decât să îl imite. La capătul a trei ani foarte intenși, în care, la fel ca ilustrul său predecesor, a câștigat tot ce era de câștigat, Luis va renunța pentru că are nevoie de o pauză.

Whether in kit or suit, Luis Enrique wins at Barcelona. pic.twitter.com/OeQIbLXKl0

— Bleacher Report UK (@br_uk) March 2, 2017

Golul

“Oboseala” a fost singura explicație pe care a oferit-o Guardiola înainte să își ia un an sabatic până la semnarea următorului angajament. Ulterior, a și teoretizat explicația în cartea “Herr Pep”: să antrenezi la nivelul de exigență al Barcelonei presupune un consum supraomenesc. Pentru binele unei echipe care nu își permite să țină antrenori capacitați sau concentrați doar la 75-80%, dar și pentru binele antrenorului, cel mai bine e ca “ciclul” – chiar dacă e unul de real succes – cum a fost cazul său sau al lui Enrique, să se încheie după trei-patru ani.

“Motivul pentru care plec ține de felul meu de a trăi fotbalul”, a motivat, la rândul său, Luis Enrique. Îl despart destule de bunul său amic Guardiola. Nu are aceeași carismă, nu e un om al nuanțelor, nu-i place să fie demonstrativ în opțiunile sale, precum Pep, dar trăiește, fără discuție, fotbalul la fel de intens, dedicat total echipei sale.

La un moment dat, tocmai sutele și sutele de goluri marcate de Messi, Neymar și Suarez crează marele gol, golul care nu mai poate fi umplut nici cu energie, nici cu motivație, nici cu mândrie.

“Îmi place atât de mult ceea ce fac, încât asta mă sperie uneori. Trebuie să știi unde și când să te oprești, pentru că altfel devine periculos.” – Luis Enrique

Onest cu sine însuși, ca un veritabil “Ironman” ce este, Enrique s-a citit din timp. A simțit golul și a avertizat conducerea clubului încă de la începutul sezonului că se prea poate să spună stop. Răspunsul urma să fie dat în martie, iar Enrique nu l-a amânat nici o zi.

Ivan Rakitic on Luis Enrique: "He came into the dressing-room and told us that he will leave the team. We were all shocked." pic.twitter.com/mVoOXYIPSd

— Squawka News (@SquawkaNews) March 2, 2017

O chestiune de stil

Adevărul e că Barcelona nu a mers strălucit sezonul acesta. Explicații se găsesc – criza de adaptare a noilor veniți, patru tineri de 23 de ani; criza de formă fizică și sportivă a lui Iniesta și Busquets – dar Enrique nu e omul care să se ascundă la umbra scuzelor.

Iar criticile s-au înmulțit în acest an, lucru normal în Catalunya. Cea mai dură dintre ele a fost aceea că echipa și-a pierdut stilul, că nu mai face jocul acela recognoscibil de pe vremea lui Xavi.

O critică nedreaptă, pentru că, venit după depresia care a urmat plecării lui Guardiola și dispariției lui Tito Vilanova, lui Enrique i s-a cerut tocmai să reinventeze stilul, acea “tiki-taka” fără orizont, “citită” de toți și anihilată tot mai des. Cu Neymar și Suarez lângă Messi, Luis Enrique a propus un fotbal mai direct, deschis, pe contre și spectaculos, dar și mai riscant decât înainte. “Să nu uităm că Luis Enrique ne-a scos din ‘gaură’ când a venit”, își apăra, recent, Gerard Pique antrenorul.

La Barcelona, lumea uită repede succesele, iar cei care aplaudau cu patru mâini cât timp lui Enrique i-a ieșit jocul sunt acum cei mai nemulțumiți. Eșecul dramatic cu PSG a venit la fix să confirme suspiciunile multora.

Me gustó un video de @YouTube https://t.co/i0PHzEXtds Parodia animada del PSG 4-0 Barcelona de Champions League 14/2/2017

— PepitoFUT (@PepitoFUTARG) February 19, 2017

Să știi să pleci

Dar decizia lui Luis Enrique nu are nici o legătură cu scorul de la Paris sau cu soarta calificării. E o chestiune de viață, nu un calcul de oportunitate.

Într-o lume în care antrenorii se leagă de cluburi cu clauze multimilionare și nu se dau duși nici când își ruinează echipele și propriile cariere, Barcelona magică a ultimelor două decenii ne oferă, pe lângă fotbalul său unic, încă o lecție de viață: a iubi înseamnă, uneori, să îți iei curajul să pleci (măcar o vreme) dacă nu mai poți da totul.

“Morphing”-ul realizat de “Marca” cu fețele lui Luis Enrique în ultimii trei ani spune totul. Părul s-a grizonat, cutele din frunte s-au îngroșat, iar ochii vii din primele lui poze s-au încercănat. În tot acest timp, golul s-a adâncit.

O mie și una de posibilități

În trei ani la Barcelona, Luis Enrique a câștigat opt trofee din 10 posibile. Alte trei sunt (încă) în joc, unul e foarte probabil (Cupa Spaniei), altul posibil (La Liga) și unul aproape imposibil (Champions League).

Finalul de ciclu al Barcelonei și al filosofiei sale, pe care îl propovăduiau „specialiștii” încă din ultimul an al lui Guardiola, ține deja de mai bine de un deceniu și mai înghite, iată, un antrenor. Amănuntul acesta va fi parte din istoria fotbalului mare la fel ca driblingurile lui Neymar și golurile imparabile ale lui Messi.

MSN 326 goals under Luis Enrique:

Messi: 135 goals
Suarez: 110 goals
Neymar: 81 goals

Thank you Lucho.. pic.twitter.com/FKj0P7Utj4

— Leo Messi (@messi10stats) March 2, 2017

“Și acum? Și acum ce mai urmează?”, îl întreba Guardiola pe Vilanova după festivitatea de premiere care confirma că Barcelona câștigase tot ce se putea câștiga într-un sezon fotbalistic: șase titluri din șase.

Au trecut niște ani de atunci, Tito nu mai este, Pep a ajuns în Anglia, Barcelona a continuat să seducă și să câștige, dar întrebarea rămâne.

*

Când ieși de pe “Camp Nou”, pedalând pe Avinguda Diagonal, iar apoi pe Passeig de Gracia, ajungi în port, via Las Ramblas. Acolo, în port, cocoțat pe o statuie, Cristofor Columb îți arată marea și, cu ea, o mie și una de posibilități. Una dintre ele e chiar asta: să te oprești o clipă din nebunia succesului și a eșecului, să te urci pe o bicicletă și, în jocul de-a infinitul al opturilor desenate în unduirea roților, să-ți iei un răgaz să privești marea și să te întrebi, singur cu tine, “Și acum? Și acum ce mai urmează?”