Vasile Miriuță: “La Budapesta, mă iubea lumea. 20.000 de oameni strigau: Miriuta Laci! Miriuta Laci! În România, unii nu mă scot din bozgor”

Handbalistele lui CSM București se reîntorc la Budapesta, pentru “Final Four”, la doar câteva săptămâni după returul câștigat, în sferturile Ligii Campionilor, cu Ferencvaros. Ceea ce a fost, până la urmă, un examen destul de comod pentru campioanele României (și ale Europei) va rămâne în memoria publică prin incidentele extrasportive din timpul partidei.

Evenimentele se știu: tracasarea Paulei Ungureanu de către unii suporteri maghiari mai înfierbântați. Dar expunerea faptelor de către antrenorul echipei noastre, un om venit dintr-o zonă în care animozitățile etnice între țări vecine au fost uitate în alte decenii ori chiar secole, a dat naștere unui nou val, “viral”, de ură și de acuze reciproce.

Și, tocmai când arătam mai abitir cu degetul spre “ceilalți”, a mai apărut un caz delicat, în care alteritatea a devenit mai întâi subiect de glumă, apoi de contre.

Ne place să fim respectați, dar ne doare când ni se ia libertatea bășcăliei. În schimb, în toată fierbințeala unor momente de acest fel, ne e mai degrabă indiferent exercițiul de a ne pune în pielea celuilalt. Cum o fi, oare, dincolo? Sau cum o fi, oare, să fii și aici, și dincolo.

Am încercat acest exercițiu de empatie și am căutat câteva răspunsuri într-un interviu cu Vasile Miriuță, antrenorul de la CFR Cluj, singurul român care a jucat fotbal în tricoul naționalei Ungariei. Și, probabil, cel mai iubit român din Ungaria.

Destin în zodia “Generației de Aur”

“Român verde” din Baia Sprie, Vasile Miriuță a pornit, în ’91, cu o “coajă” de Dacie, spre Occident, ca să-și facă un rost în viață, fără să-și imagineze o clipă unde va ajunge, de fapt.

Avea 23 de ani și a nimerit în Ungaria fără să știe două boabe de maghiară. Știa însă meserie, era cel mai bun dintre toți, și, în câțiva ani, stadioane întregi, zeci de mii de oameni, de la Gyor până la Budapesta, strigau într-un cor numele lui Vasile Miriuță, fotbalistul pentru care marile cluburi din România – prinse în mrejele eternelor jocuri de interese – nu avuseseră ochi.

A făcut o carieră impresionantă în Ungaria, apoi, la vârsta la care alții agață ghetele în cui, a ajuns în Germania. Marilor antrenori din Bundesliga nu le venea să creadă că mingicarul de la Cottbus nu făcuse pasul spre fotbalul mare european decât după 30 de ani. Dar nici atunci, când Miriuță era ales în „11”-le ideal al Bundesligii, alături de Effenberg, Oliver Kahn, Elber sau Lizarazu, nu l-a căutat nimeni din România să-i ofere, barem, câteva minute în tricoul galben la Naționalei, când Gică Hagi era accidentat.

Până la urmă, telefonul a venit nu de la București, ci de la Budapesta. Nu de la Casa Fotbalului, ci de la Guvernul Ungariei. La capătul firului era mesagerul premierului maghiar: “Loți dragă, ar fi o onoare și o bucurie pentru noi să joci în echipa națională a Ungariei. Meriți asta pentru tot ce ai făcut pentru noi și pentru cât ne-ai bucurat cu fotbalul tău. Tocmai ți-am semnat actele pentru cetățenie.”

La aproape 20 de ani de atunci, “Loți” Miriuță s-a reîntors în România. A luat-o iarăși de jos, din Moldova lui Gheorghe “Pinalti” Ștefan, iar acum a ajuns în top cu CFR, echipa din Clujul în care se simte ca acasă și pe care speră să o ducă spre victorie în campionat sezonul viitor. E prea bățos să o spună, dar, în sinea lui, nu-și dorește nimic mai mult pe lume decât să ajungă fie iubit și apreciat și în România măcar pe jumătate pe cât e iubit și apreciat în Ungaria.

Copilăria în spatele blocului

“Pe vremea aia, când erai copil de cinci-șase ani, la bloc, ce puteai face toată ziua la Baia Sprie decât să bați mingea? Eram o gașcă adevărată pe scara blocului, băieți de vârste apropiate, și-apăi de dimineață până seara jucam fotbal. ‘Pauze’ făceam numai când mergeam la ore! Eram mare mingicar de mic, driblam la ei, Doamne ferește ce le făceam! Unii mai dădeau la gioale, dar ai mei mă apărau, mă aplaudau.”

Miriuță s-a dus târziu la fotbal, abia pe la 13 ani. Până atunci, juca doar de plăcere, în spatele blocului. Acolo a învățat fotbalul, pe betonul din parcare. Abia apoi s-a prezentat la o selecție, îndemnat de fratele său.

“Cu antrenorii n-o fost o problemă. Problema era cu mama, Dumnezeu s-o odihnească!, ea nu mă lăsa nici în ruptul capului să merg la fotbal. Fugeam de-acasă ca să joc. Stăteam la etajul 1 și aveam niște vecini perete în perete cu noi, nea Vasile și tanti Marta. Și mama, care lucra femeie de serviciu la un cămin de nefamiliști, mergea la lucru și lua cheia cu ea, mă închidea în casă, ca să nu mă duc la fotbal.”

Disperat că nu putea fugi la fotbal, lua o botă și bătea în geamul de la balconul vecinilor: „Nea Vasile, tanti Marta, m-o uitat mama închis în casă, lăsați-mă să fug să iau cheia de la dumneaei!”. Și sărea la ei în balcon, apoi fugea la fotbal. „D-apăi știam dup-aia ce m-așteaptă când ajung acasă, ferească Dumniezo!”.

Baia Sprie, Baia Mare, București, Gyor

În ’86, a ajuns la FC Baia Mare. Steaua organiza atunci, imediat după ce câștigase Cupa Campionilor, meciuri demonstrative prin toată țara. Și i-au chemat pe tinerii din zonă să joace împotriva lor. „Apăi eram slab la vârsta aia, la 18 ani! Când m-or văzut ce picioare aveam: ‘Ce-i, mă, ce-i cu bețele alea? Ai venit să speli sticlele de lapte?’”

“Când am intrat, o vuit tătă sala, că aveam șut, eram rapid ca o zvârlugă. Satisfacție mai mare nu poți avea! Venise Steaua, cu Lucică Bălan, fie iertat!, cu Bumbescu, cu Piți, iar lumea mă aplauda pe mine. Și atunci m-au oprit cei de la FC Baia Mare. Visul meu de copil devenise realitate!”

În 1991, avea oferte de la Steaua și de la Dinamo și a ales Dinamo. Nici nu s-a gândit vreun moment, pentru că crescuse de mic ca dinamovist. A jucat meci de meci, până în vară, când a venit antrenor Florin Halagian. „Armeanul” i-a spus direct, din primul moment, să plece de la echipă, că nu va juca nici o secundă cu el antrenor. „Nu îl cunoșteam, nu schimbasem două vorbe cu el în viața mea…”

Așa că a plecat la Bistrița și abia apoi s-a reîntors la Dinamo. „Venise un nou director sportiv, Rinus Israel. Când m-a văzut, i-a întrebat pe toți de ce nu jucam, dar chiar atunci a venit un amical cu cei de la Gyor. Le-a plăcut ungurilor de el, așa că a plecat în Ungaria.”

Viața în Ungaria: “ghiere”, “menie”, “lobta”

“Eu eram din familie de români-români din Baia Sprie, aveam prieteni maghiari, dar toți vorbeau românește. Cred că o singură dată mai fusesem în străinătate până să merg la Gyor, era ceva complet nou pentru mine. Am luat-o pe nevastă-mea, că tocmai ce mă căsătorisem, ne-am urcat într-o Dacie și am plecat la Gyor. Nici nu știam pe unde e! Soția avea 21 de ani, era trup și suflet alături de mine, era și pentru ea o aventură. Apăi ne-o pus biata mama niște pături, niște cuțite, furculițe, ceva merindă de drum și am zis: ‘Hai, merem!’. ‘No, mereți cu Dumnezo!’”

“A fost greu, nu știam nici limba, nici nimic, nevasta era gravidă. Dar, încet-încet, ne-am adaptat. Orașul era senzațional, aproape de Viena… M-am îndrăgostit de Gyor, îl iubesc cum iubesc și Budapesta și cum iubesc și Clujul, cele trei orașe care mi-au marcat viața.”

La începutul anilor ’90, imediat după evenimentele de la Târgu Mureș, erau momente mai încinse între români și unguri, dar, când l-au văzut cum joacă, oamenii de la Gyor l-au adoptat imediat, nu a avut nici un fel de probleme. „Țin minte că mâncam la o cantină din oraș și, când mă vedea șeful de acolo: ‘Loțico, hai încoace!’ Și-mi punea carnea cea mai macră.”

“Am învățat din auzite limba, de la antrenamente, de pe stradă. Acum, nevasta și copii vorbesc perfect, eu și acum mai greșesc, că am învățat limba de pe gazon: ‘ghiere’, ‘menie’, ‘lobta’…”

Laci era foarte apreciat în Ungaria, iar prin ’94, antrenorul de atunci al naționalei țării venice l-a sfătuit să își depună actele de cetățenie, că el l-ar chema a doua zi la echipa Ungariei dacă ar putea. A depus actele mai mult de gura selecționerului. Avea 26 de ani, legea spunea că trebuia să aștepte alți cinci, așa că nu se gândea mai departe. Le-a depus și bune depuse au rămas…

Ignorat în România, apreciat în Ungaria și Germania

“Din România nu se interesa nimeni de mine. Impresarii aveau jucătorii lor, la naționala României era o generație extraordinară, cu Gică Hagi și cu Dorinel Munteanu, știam că nu am nici o șansă, îmi luasem complet gândul de la România, cu toate că, într-adevăr, în Ungaria făcusem meciuri foarte bune la Ferencvaros Budapesta, am dat goluri în Champions League și în Europa League. Dar, cu toate astea, reacțiile au rămas zero și după ce am început să evoluez în campionatul Germaniei, la Energie Cottbus.”

La Cottbus, în primul an, echipa s-a salvat de la retrogradare în ultimul meci, iar anul următor a promovat în Bundesliga. „Așa ceva se întâmplă odată la 100 de ani! Era o energie, o atmosferă în tot orașul! Când am ajuns eu, la Cottbus veneau 5.000 de oameni la stadion; în al doilea an, se făcuseră 15.000. Eram prima echipă din istoria Germaniei în care am jucat 11 străini titulari, fără nici un neamț.”

“În Bundesliga, am dat 12 goluri în primul meu sezon, la 32 de ani. Vă dau cuvântul de onoare că Jupp Stevens, antrenorul lui Schalke 04, m-a luat deoparte după un meci și mi-a zis: ‘Unde ai fost până acum, mă, Dracula din Carpați?’”

În sezonul 2000-2011, a fost în „primul 11” al campionatului, alături de Effenberg și toți ceilalți mari jucători ai momentului. Laci Miriuță era votat toți antrenorii și șefii de club din Bundesliga.

Telefonul de la Budapesta

În 2000, Miriuță era deja în Germania, nu mai avea treabă cu Ungaria, plecase de doi ani, nu avea cetățenie și nu se punea problema să joace pentru Ungaria, cum nu se punea nici să joace pentru România. „Și apoi, într-o zi, surpriză, am primit un telefon de la cabinetul premierului maghiar: ‘Loți, o zis primul ministru să te prezinți mâine cu nevasta și ficiorul, să vă luați pașapoartele!’ ‘Ce pașapoarte?’, zic. ‘Pașapoartele maghiare. Vrem să te chemăm la echipa națională și ți-am rezolvat actele.'”

“Jucam foarte bine în Germania și se mai vorbea despre mine prin presă dacă să mă cheme. Dar eu zic și acum că totul a fost mai mult un gest frumos din partea lor. ‘Domnule, la 32 de ani, merită și omul ăsta recunoșterea pentru ce a făcut pe la noi’. Nu le mai puteam eu schimba istoria Naționalei la 32 de ani, era, pur și simplu, un gest de mulțumire din partea lor.”

La Budapesta, îl iubea lumea. Are și acum niște DVD-uri și se uită la ele și i se face pielea de găină când aude cum striga tot stadionul, 20.000 de oameni: „Miriuta Laci! Miriuta Laci!”.

Românii, ungurii și nemții

“După naturalizare, am avut de tras! Și încă cum, mai ales la Baia Mare! Se făceau acolo pe vremuri niște turnee. Atingeam mingea și mă fluiera toată sala: ‘Bozgore!’. Mă gândeam, mă, sunt la mine acasă…”

Spune că în Ungaria îl respectă lumea de 10 ori mai mult ca acasă. Când juca în Moldova, din primul minut, din bozgor nu îl scoate lumea. „În loc să vadă că mi-am câștigat și eu o pâine cinstit, că nu am încurcat pe nimeni.”

“Eu unul sunt foarte, foarte iubit în Ungaria, mai iubit ca în România. Dacă mă plimb prin centrul Budapestei, din zece oameni, cinci mă știu și mă opresc la o poveste.”

Peste tot în lumea asta sunt conflicte, spune Miriuță. „Dar important e să fii om. Dacă ești om, nu are nimeni nimic cu tine. Premierul Viktor Orban venea la masă cu noi, era mare pasionat de fotbal. Venea în cantonament și stăteam cu el de povești cum stăm noi doi aici. Cu ministrul de externe, Szijjarto Peter, am stat trei ani la Gyor pe aceeași stradă. Era mort după fotbal și el! Ca prieteni, sunt jos pălăria.”

Pentru Miriuță, familia e cel mai important lucru din lume. Din păcate, meseria asta îi cere sacrificii: „I-aș aduce cu mine la Cluj pe ai mei, dar, ca antrenor, azi ești aici, mâine ești dat afară, nu pot să-i tot țin pe drumuri. Așa că am decis să avem cartierul general la Budapesta.”

Fata lui are nouă ani, e în clasa a III-a la Școala Americană, face dans și pian, e prima din clasă și el e foarte mândru că apare peste tot prin Budapesta pe panourile care fac reclamă școlii.

“Ce m-a impresionat la unguri dintotdeauna a fost unitatea asta a lor, care nouă ne lipsește câteodată. Iar dacă ar fi să luăm ceva de la nemți, bineînțeles, putem lua disciplina și seriozitatea.”