În afara terenului. Ce fac sportivii de performanță după ce termină cu sportul de performanţă? (IV)

Se trezesc devreme, aleargă între școală și antrenamente, își petrec vacanţele în cantonamente. Merg la concursuri, câștigă medalii și trofee și se gândesc prea puţin la ce vor face după. Un „după” care pentru unii sportivi de performanţă vine mai repede și mai abrupt; pentru alţii, natural, atunci când își ating limitele fizice. Dar pentru toţi înseamnă finalul unei cariere pentru care și-au dedicat toată viața; un final pentru care sunt sau nu sunt pregătiți.

Cum aleg încotro s-o apuce după ce s-a terminat cu sportul și cu aplauzele? Cât de greu le este să găsească un nou drum profesional? Și cât de pregătiţi sunt pentru o viaţă fără sport? Sunt întrebări la care am încercat să răspundem prin poveștile care urmează. Zece la număr, împărțite pe parcursul a cinci episoade. Primele trei sunt aici, aici și aici.

Serial de Andreea Giuclea, realizat în parteneriat cu DoR

Fotografii de Mircea Reștea

Bogdan Hurmuz

46 ani, fost baschetbalist

În ultimul an de liceu, Bogdan Hurmuz avea și trei antrenamente pe zi. La 07:30 dimineața cu juniorii Rapidului, la prânz cu naționala de cadeți, iar seara cu echipa de Divizia A. La școală ajungea câteva ore pe zi, iar în a XII-a s-a mutat la un liceu mai departe de casă, dar mai îngăduitor cu absențele.

Cu Rapid, și apoi cu Steaua, a jucat în Divizia A, uneori titular, până în 1998, când Steaua a retrogradat. Avea deja trei copii și nu-i ajungea salariul de sportiv, care în Divizia B era cam 500-600 de lei pe lună, așa că s-a angajat șofer și bodyguard la o firmă cu patroni irlandezi. A continuat să joace, antrenându-se seara, după serviciu, și chiar și-a convins patronii să finanțeze deplasarea echipei la un turneu de recalificare în A. Au reușit, dar clubul avea probleme financiare și nu mai putea să-i plătească, așa că în 2000 a renunțat și s-a concentrat pe creșterea copiilor.

Deși lucra în alt domeniu, a vrut să termine Facultatea de Educație Fizică, pe care o începuse de două ori. „Mă simțeam cumva obligat, dacă asta am făcut toată viața”. A reușit la 41 de ani, când au mai crescut copiii, apoi a făcut și un master. I-ar plăcea să antreneze, dar nu crede că ar câștiga mai bine decât acum, când lucrează la Ambasada SUA ca funcționar.

La baschet, prima lui dragoste, nu a renunțat niciodată. Joacă în campionatul Municipiului București, în Divizia Onoare, unde se întâlnește cu prieteni. Se antrenează lunea și miercurea seara, iar sâmbăta are meciuri, deși nu ajunge la toate. Se împarte între serviciu, sport – vara merge și la turnee de streetball – și copii. I-a dus și pe ei la sport, dar doar fata cea mare i-a călcat pe urme.

Joacă la Rapid, în Divizia A, a făcut Facultatea de Limbi Străine, acum studiază să devină tehnician dentar și în paralel antrenează o grupă de copii. Tatăl, care i-a spus că ar fi bine să aibă și o meserie când termină cu sportul, se bucură că acum are trei opțiuni. Mai multe decât a avut el.
 

Tatiana Cojocaru

35 ani, fostă handbalistă

Tatiana Cojocaru se trezește zilnic la 05:30. Își bea cafeaua, pregătește uniforma de școală a fetei sale mari, Melissa, strânge jucăriile celei mici, Ira. Îi place viața de familie, să le facă prăjituri fetelor și să miroasă casa a scorțișoară, deși, de când s-a lăsat de handbal, îi lipsește uneori mișcarea și atmosfera de la meciuri.

Avea 12 ani când antrenoarea unui club din școala ei din Pitești a văzut-o alergând în curte și a chemat-o la antrenament. A pus-o inter, că era înaltă, dar ea a vrut în poartă, și acolo a rămas. După trei ani a ajuns la echipa națională de junioare, cu care a devenit campioană europeană în 1989; un an mai târziu au câștigat mondialul de tineret. A jucat și în naționala mare, dar n-a prins niciun turneu final.

La 20 ani a plecat să joace în Danemarca. Nu era prima oară departe de casă, dar s-a simțit singură fără nicio colegă româncă. A jucat apoi în Franța, Ungaria și Grecia, până la 27 de ani, când s-a lăsat. Avea deja dureri de spate și nu mai voia să fie departe, mai ales că soțul ei, reporter sportiv, nu putea călători cu ea.

S-a simțit eliberată să fie acasă și să gătească, în loc să spele echipamente și să-și pregătească bagajele, dar după două luni a început să se plictisească. Așa că atunci când i s-a oferit un post la Federația de Handbal, s-a bucurat că poate rămâne în domeniu. „E cam greu pentru cineva care și-a dedicat viața sportului să se reprofileze în totalitate.”

A fost întâi antrenor federal la lotul de junioare, iar după ce a născut-o pe Melissa s-a mutat la departamentul internațional, pentru că nu mai putea să călătorească prin țară. Se ocupă de traduceri, transferuri și turnee internaționale, o muncă de birou pe care a învățat-o din mers și cu ajutorul colegilor; engleza o știa de când juca. A făcut un masterat de management sportiv și un curs de recoversie profesională pentru foști sportivi al Fundației Olimpice Române, pentru că e deschisă și altor opțiuni. I-ar plăcea și să antreneze, dar doar dacă ar avea propriul club, pentru care nu are deocamdată bani.

Acum e încă concediu maternal cu Ira. Pentru Melissa n-a găsit un club de handbal bun aproape de casă, dar la cât de energică e Ira, și la cum țipă când vede o minge, speră ca pe ea s-o facă handbalistă.

Acest material a fost realizat în cadrul programului de burse jurnalistice „Viitor la purtător”, susţinut de NN România și organizat de DoR.