„Prin high diving mi-am găsit vocația, la 30 de ani. Dar nu-i târziu.” Povestea neobișnuită a săritorului în apă Constantin Popovici
Andreea Giuclea 13 iulie 2019Înainte să se accidenteze, Constantin Popovici simțea că 2019 e anul lui. Săritorul în apă în vârstă de 30 de ani începuse primul lui sezon ca sportiv permament al Seriei Mondiale Red Bull Cliff Diving – cea mai spectaculoasă competiție de sărituri de la mare înălțime (27 de metri) – cu o clasare pe locul 2 și o victorie. Primul român din istoria competiției spera la o clasare pe podium la finalul sezonului, poate chiar la locul 1. Mai mult, pe lângă săriturile de la mare înălțime – care nu sunt încă un sport olimpic –, revenise în sportul de performanță după o pauză de opt ani, cu dorința de a se califica la Jocurile Olimpice din 2020, în proba de sărituri în apă de la 10 metri.
Dar cu șase săptămâni înainte de Campionatele Mondiale de Natație (12-28 iulie), unde spera să obțină calificarea olimpică, și-a fracturat patru oase la picior.
A fost o accidentare banală, spune. Era la finalul primei zile de antrenamente înaintea etapei din Polignano a Mare (Italia) din cadrul Red Bull Cliff Diving, o zi cu valuri de doi-trei metri. S-a întors cu șalupa din larg și a urcat pe pontonul montat în apă. Aproape de mal, din cauza valurilor care se spărgeau, s-a dezechilibrat de pe pontonul flexibil, care plutea pe apă. A crezut că apa are măcar un metru, dar era mult mai puțin adâncă și s-a lovit într-un bolovan. „Mi-am dat seama pe loc că mi s-a rupt, pentru că mi-am mai rupt piciorul acum doi ani și știam ce mă așteaptă. Am sperat să nu fie asta, dar uite că asta a fost.”
Medicii i-au zis să-și ia gândul de la Mondiale. „Dar eu cred în aptitudinile mele de a mă reface foarte repede și în voința pe care o am”, a spus la câteva zile după accident, amintindu-și de o accidentare din 2017, tot la picior, când după două luni a participat la campionatele naționale și a câștigat cinci medalii. „Acum timpul e mai scurt, dar și accidentarea mai ușoară”, se încuraja la începutul lui iunie.
Mondialele de Natație din Gwangju (Coreea de Sud) aveau o dublă miză pentru Constantin. Își dorea să devină primul sportiv care participă atât la sărituri de la 10 metri, cât și la high-diving – competiție introdusă prima dată la Campionatele Mondiale din 2013 –, ceea ce ar fi fost o premieră. Își dorea o medalie la high-diving. Își dorea mai ales să se califice în finală la 10 metri și să obțină astfel calificarea la Jocurile Olimpice de la Tokyo.
E promisiunea pe care a făcut-o Federației de Natație, dar mai ales lui însuși, când a revenit în sportul de performanță, după opt ani în care a participat la spectacole de sărituri în apă pe vase de croazieră și în Cirque du Soleil, o decizie pe care a luat-o pentru că era dezamăgit de condițiile de antrenament din România.
Nu mi-era frică, mă duceam cât mai sus
Și Constantin, și surorile sale mai mari, au făcut sport de la cinci ani, când tatăl lor, fost atlet, îi ducea pe stadion. „Făceam abdomene, cardio, eram numai fibră la opt ani”, își amintește Constantin, care a începutul înotul în clasa I. Așa a fost remarcat la bazin de un antrenor de sărituri. „Eram foarte în formă, plus că eram și curajos, începusem să sar de la 7-10 metri. Nu mi-era frică, mă duceam cât mai sus.”
Jumătate de an, a făcut în paralel și înot, și sărituri, până când antrenorul i-a spus tatălui că dacă îl lasă doar la sărituri, într-un an va lua medalie la naționalele de copii. Așa a fost și a rămas la sărituri, care îi plăceau mai mult, pentru adrenalina pe care n-o găsea altundeva; înotul i se părea plictisitor, „băgai capul în apă și mai stăteai de vorbă cu colegii la sfârșit.”
Se antrena la bazinul din cadrul Complexului „23 August”. Când acesta s-a închis, a rămas cu antrenamente de vară la ștrandul din Tineretului și cu cantonamente de două-trei săptămâni la Sibiu sau Bacău, unde erau singurele bazinuri de sărituri din țară. Când s-a închis și cel din Tineretului, s-a mutat împreună cu antrenorul său la Bacău. Când s-a închis și cel din Bacău, pentru renovări, s-au mutat la Sibiu. „Ne tot plimbam.”
La 15 ani, a schimbat antrenorul și s-a întors în București, legitimându-se la Steaua. În următorii ani s-a antrenat într-o sală metodică din Complexul „23 August”: o sală ca cea de gimnastică, cu bureți și saltele pe care sportivii săreau de pe trambulină. Câte trei-patru săptămâni, înainte de concursuri, mergea la Bacău sau la Sibiu; maxim patru luni adunate pe an în apă.
„Normal trebuie să ai sala metodică lângă bazin. Faci încălzirea de o oră și ceva, te duci în bazin și continui antrenamentul în apă. Ai o trambulină, bureți, plasă, saltele unde faci rostogoliri, stând pe mâini, forță, tot felul de exerciții care-ți trebuie înainte să intri în apă. Noi facem toate astea, doar că lipsește apa.”
La Bacău există bazin de sărituri, dar nu există sală metodică, în timp ce la Sibiu e doar o sală mică, cu o plasă și două saltele, spune sportivul. Antrenându-se așa, dar și în câteva stagii de câte două-trei săptămâni în străinătate, s-a calificat la Jocurile Olimpice din 2008, unde s-a clasat pe locul 23 din 30 de sportivi la sărituri de la 10 metri. La Mondialele de Natație din 2009, s-a clasat pe opt. Un loc opt mondial când vii dintr-un oraș fără bazin a atras atenția presei și mirarea sportivilor internaționali, care nu-l credeau că se antrenează pe bureți.
Eram artist, nu mai eram sportiv
În 2011, a renunțat la sport. Voia un viitor mai bun, așa că a acceptat o invitație de a participa la spectacole pe vase de croazieră, chiar dacă tatăl său n-a fost de acord.
– „Ce faci, circ? Nu, du-te la Olimpiadă.”
– „Păi am mai fost, tată, la Olimpiadă”, i-a răspuns. „Și tot aici mă antrenez, și tot degeaba.”
Și-a zis că a terminat cu sportul. „În 2011 am început spectacolele, eram artist, nu mai eram sportiv.”
În următorii șapte ani, a participat la spectacole de sărituri în apă pe vase de croazieră, a lucrat în Las Vegas pentru Cirque du Soleil și în parcuri de distracții din Italia. Au fost experiențe de care își amintește cu drag, pentru că era tratat ca un profesionist, se plimba prin lume și avea un salariu bun. „Trebuia să fac tot ceva ce știam, doar că nu mai eram condiționat de niște ore de antrenament, pur și simplu făceam de fun, de distracție. Era un job pe care pur și simplu îl iubeam.”
Ai senzația că zbori
Prin astfel de spectacole a descoperit săriturile de la mare înălțime și a simțit că asta e ce trebuia să facă. Deși prima oară când a văzut foști colegi de la sărituri în apă, precum Gary Hunt, cel mai de succes săritor de la mare înălțime, nu credea că va reuși vreodată să facă ce fac ei, a început să se antreneze și nu i-a mai părut așa complicat. „E pur și simplu antrenament, ca în orice sport sau în orice domeniu. Cu cât te antrenezi mai mult, cu cât muncești mai mult, orice e posibil.”
Acum simte că asta e vocația lui. Îi place libertatea pe care o simte când sare de la 27 de metri, de pe cele mai spectaculoase stânci, și îi place că la unele sărituri simte că zboară. „Ai trei secunde care parcă nu se mai termină. Ai o senzație în care zici că ești în avion, mai ales cum coordonezi și te poziționezi în aer, cu mișcări din mâini, ești ca un avion care aterizează.”
Să sari de la astfel de înălțimi nu vine însă fără riscuri. Intri în apă cu viteze de 85-90 km/oră și trebuie să aterizezi mereu în picioare. Sunt antrenamente solicitante pentru corp, așa că nu poți face multe sărituri pe zi – unii fac una, două, el a făcut și opt într-o zi –, dar compensezi cu multă pregătire mentală, spune.
„Vizualizezi săriturile la nesfârșit, asta e una din tehnici. Dacă faci o săritură nouă, ai o teamă, e normal. Dar te gândești la săritură, te concentrezi pe ce ai de făcut, nu te gândești la alte chestii. O descompui, vizualizezi elementele în parte. O săritură e împărțită în trei-patru bucăți: plecarea, șurubul, dacă ai, numărul de salturi, deschiderea și intrarea în apă.” Chiar dacă a avut o fractură la picior în 2017, spune că „la orice sport ai o grămadă de riscuri. Dar, dacă te antrenezi cum trebuie, riscurile sunt minime.”
În 2018, a devenit primul român care a participat la o etapă a circuitului Red Bull Cliff Diving, alături de cei mai buni săritori din lume. A primit un wild-card pentru etapa din Copenhaga, unde a sărit de pe acoperișul Operei și s-a clasat pe șapte. Au urmat alte două prezențe în etape ale circuitului și o medalie de argint la Cupa Mondială de la Abu Dhabi din noiembrie, prima medalie mondială la sărituri în apă pentru România la seniori.
Anul ăsta, a câștigat etapa Red Bull Cliff Diving din Dublin în fața a 85.000 spectatori – unde a avut și singura săritură notată cu 10 de juriu – și s-a clasat pe locul doi în Filipine, devenind un pretendent în cursa pentru locul 1 contra britanicului Hunt, campionul en-titre.
„Prin high-diving mi-am găsit vocația, să zic, la 30 de ani. Dar nu-i târziu. Aș vrea să mai fac asta minim cinci ani la nivel mare. Pentru că sportul ăsta devine din ce în ce mai puternic, Red Bull Cliff Diving e la un nivel la care n-a fost niciodată. Sperăm că va fi introdus și la Olimpiadă. Devine super greu; și acum e greu, dar nivelul o să se ridice foarte mult.”
Revenirea
Tot în 2018 a participat din nou la campionatele naționale de sărituri de la 10 metri. Venea după accidentarea de la picior din 2017 și voia să se testeze, să vadă dacă e pregătit pentru un nou spectacol. La Bacău, în aprilie, a câștigat cinci medalii de aur și a realizat punctajul de calificare la Campionatele Europene. Însă, pentru că în perioada aia avea un contract cu un parc de distracții din Italia, unde se antrena și pentru high-diving, n-a putut veni să se antreneze în România și să facă un control anti-doping, cum i-a cerut Federația, și n-a putut participa la Europene.
„Sunt niște pași care trebuie făcuți”, spune președinta Federației, Camelia Potec. „Trebuie să ai un plan de pregătire aprobat de un birou federal, care decide loturile naționale, există un contract de finanțare cu MTS, există niște liste de sportivi pe care noi le facem la începutul anului, pe care le dăm Ministerului, Comitetului Olimpic și Sportiv Român, tocmai pentru susținere. E un întreg proces.”
După ce a terminat contractul din Italia și după o discuție cu Camelia Potec, au căzut de acord ca Federația să-l susțină și să continue se antreneze în paralel, atât pentru high-diving, cât și pentru 10 metri. Au vorbit și de posibilitatea ca Bazinul Olimpic de la Otopeni să fie gata în 2019, iar Federația speră să se deschidă curând. „Noi am tot sperat de la începutul lui 2019 să putem să ne antrenăm acolo, acum sperăm să ne antrenăm măcar înainte de Jocurile Olimpice”, spune Camelia Potec.
Între etapele Red Bull Cliff Diving, Constantin se antrenează la Sibiu, cu lotul național de sărituri. Dacă alți sportivi fac pauză în afara sezonului de high-diving, el e mereu în priză, mereu la antrenamente; a avut liber doar câteva zile de Crăciun și alte câteva de Revelion, și spune că asta îl ajută să-și păstreze forma.
„Promisiunea mea e că mă antrenez și pentru 10 metri, să merg la concursuri și mă calific pentru Mondiale, ceea ce am făcut. Și acolo, promisiunea mea e să mă calific la Jocurile Olimpice. Bine, mai mult pentru mine, că după o retragere de opt ani, e ceva (dificil) pentru oricine în lume. Am fost la niște concursuri internaționale anul ăsta și toți ziceau că e ceva extraordinar să revii după atâția ani, și să fii și la nivel bun.”
Nu vrea să lase acidentarea să-i stea în calea promisiunii, așa că a renunțat la ghips după două săptămâni și jumătate, chiar dacă medicii i-au spus să-l țină 30 de zile. A continuat cu o orteză pe care o dădea jos la recuperare și a făcut mereu exerciții pentru musculatură. Pe 1 iulie, s-a dus la Sibiu și a început să se antreneze în apă; întâi cu căderi de pe trambulină, fără să împingă în picior, ca să-și antreneze brațele și spatele pentru intrarea în apă; după patru zile a încercat o săritură ușoară; după încă o săptămână, o săritură de la 10 metri.
Abia vineri, cu două zile înainte de plecarea spre Gwangju de dumincă, a aflat că poate concura, după o ultimă vizită la Centrul de Medicină Sportivă. Nu e refăcut complet, nu toate oasele sunt sudate, dar e un risc pe care și l-a asumat. Știa că dacă l-ar fi ținut în ghips patru-cinci săptămâni, mușchii ar fi fost prea atrofiați și n-ar fi avut nicio șansă să participe la Mondiale. Și-a ajustat dificultatea săriturilor și crede că sunt șanse mici să prindă finala, dar e important să fie acolo.
„Am zis că forțez pentru Mondial chiar și cu riscul de a mă rupe și a pierde tot sezonul. E un concurs prea important pentru mine. Poate prind o semifinală, ar fi un rezultat foarte bun să fiu în primii 18-20 din lume. Iar dacă merg și particip, o să-mi dea un boost foarte mare de încredere, plus că mă vede lumea, contează și pentru arbitraj.”
Chiar dacă a lipsit de la două ediții Olimpice, nu regretă deciziile luate. „Când mă uitam la concurs, parcă voiam să fiu acolo, dar nu-mi pare rău de deciziile pe care le-am luat, să mă retrag din sportul de performanță și să mă apuc de spectacole. Pentru că nu mulți pot să spună că au fost și la Olimpiadă, au fost și la Cirque du Soleil, fac și high-diving. Ca sportiv și artist, cred că sunt destul de împlinit. Dar aș vrea mai mult, de ce nu. De aia am și revenit, pentru Olimpiadă.”
Fotografii: Romina Amato/ Predrag Vuckovic / Dean Treml /Red Bull Content Pool
