Cum poate ajuta fotbalul la integrarea refugiaților. Povestea unui român care antrenează în Germania

Cristi Pătru are 34 de ani, locuiește în Germania din 2015, iar în timpul liber antrenează o echipă de fotbal în care mulți dintre jucători sunt refugiați – din Siria, Afganistan sau Somalia. Nicoleta Coșoreanu l-a vizitat în Lüneburg, a mers la antrenamente și la meciuri și a scris în DoR#38 o poveste despre ce înseamnă despărțirea de România pentru el și pentru soția lui, Ioana, dar și despre rolul pe care îl joacă fotbalul în viața lui și a jucătorilor pe care îi antrenează.

Citește mai jos un fragment:

Când își termină programul în biroul companiei din Hamburg, unde administrează un sistem intern de calitate a datelor, Cristi Pătru conduce aproape o oră în Opelul negru cu însemnele Borussiei Dortmund pe lunetă. Ieșirea din Hamburg e mai mereu aglomerată, însă odată ce intră pe autostradă, traficul e degajat, iar Cristi se bucură că poate apăsa pedala de accelerație până când acul vitezometrului ajunge spre 140 km/h. Ascultă radioul german în timp ce trece pe lângă portul din Hamburg, populat de o parte și de alta a Elbei cu nave cargo. În serile de miercuri și vineri, se oprește acasă doar cât să-și ia geaca sau hanoracul în alb, roșu și negru, cu numele lui Dynamo Lüneburg imprimat pe ea.

În drumul de cinci minute de acasă spre stadion, trece pe lângă gardul unei case dintr-un cartier rezidențial pe care un graffiti spune „Refugees welcome”, și oprește în parcarea unui complex cu trei terenuri de fotbal. Prin toate țările prin care a fost, Cristi a jucat fotbal. Înainte să plece din România, a fost mijlocaș (ocazional atacant) la FC Transilvania, Progresul Sânnicoară sau CS Unirea Jucu, echipe de ligile 3 și 4 de lângă Cluj-Napoca, iar în Lüneburg a jucat fotbal în sală, până când a aflat de Dynamo și a luat legătura cu președintele clubului, Jens Niemann.

A fost mai întâi la prima echipă, însă treptat a început să joace tot mai puțin în meciuri, pentru că a început să ia în greutate. Râde când vede poze mai vechi cu el și spune că nu a arătat mereu ca acum. Anul trecut, când echipa a doua a lui Dynamo a rămas fără antrenor, Jens i-a propus să treacă pe bancă. Ideea de a antrena îi surâdea de ceva vreme lui Cristi, pentru că așa poate profita de experiența pe care a acumulat-o în atât de multe locuri. A dus lipsa unor antrenori care să-l învețe noțiuni de bază când era la juniori; spune că a învățat abia pe la 30 de ani cum funcționează multe lucruri tactice din fotbal. Speră ca la un moment dat să-și ia licența și să poată antrena o echipă de copii, ca să-i poată ajuta pe cei cu potențial.

Până atunci, îi ajută cât poate pe actualii jucători de la Dynamo, niște „copii mai mari”, după cum le spune. Clubul – cu cele două echipe – a fost înființat de Niemann în urmă cu zece ani și joacă în liga regională, un echivalent al campionatului județean. Doar că, în Germania, meciurile din liga regională nu se joacă pe terenuri pline de noroi, ci pe stadioane cu nocturnă.

„Refugees welcome”

Cristi e tot timpul primul la antrenamente. Ajunge mai devreme cu aproape jumătate de oră, ca să pregătească terenul, să scoată mingile și să așeze jaloanele. Azi se pregătesc pentru cea mai lungă deplasare a sezonului: un meci la Uelzen, o localitate la mai puțin de 40 de kilometri de Lüneburg. Parcarea și zona terenurilor din complexul lui Dynamo sunt separate de un gard, iar la intrare, prinsă de ceea ce seamănă cu o casă de bilete, e o plăcuță dreptunghiulară de metal pe care scrie cu litere îngroșate: „Kein Platz für Rassismus und Gewalt – Fussballvereine gegen Rechts” („Rasismul și violența nu-și au locul – cluburi de fotbal contra extremei drepte”).

Plăcuța nu e întâmplătoare, pentru că aproape jumătate dintre jucătorii echipei a doua de la Dynamo sunt refugiați din Siria, Irak, Afganistan sau Somalia, toți veniți în ultimii patru ani. Misiunea echipei a devenit aceea de a ajuta la integrarea lor.

Federația Germană de Fotbal a recunoscut demersul lor și pe posterul cu care Germania a candidat la organizarea Campionatului European de Fotbal din 2024. În imagine apar trei jucători de la Dynamo II: Fazil, Islam și portarul, Hamed, care astăzi nu se antrenează din cauza unei accidentări. E o misiune despre care Cristi ar putea vorbi ore în șir. Știe poveștile băieților și cât de mult diferă între ele. Că unii dintre ei au ajuns în Germania după un drum de trei săptămâni, iar alții după un drum de trei luni. Că Adnan a venit cu o ambarcațiune de 50 de persoane în care erau îngrămădiți 200 de oameni. Că tot el e singurul care a avut noroc și a venit cu familia. Că au fugit din țările lor pentru că-și doresc să trăiască și pentru că acasă mor oameni zilnic. Se gândește cu groază cum ar fi să pui seara capul pe pernă fără să știi dacă te vei mai trezi a doua zi. „Eu, dacă am învățat ceva de la băieții ăștia, e că eu nu am probleme”, spune Cristi. „Și mulți oameni de pe planeta asta nu știu ce înseamnă probleme.”

Fotbalul îi apropie, iar Cristi a văzut multe asemănări între ei și jucătorii pe care îi întâlnea în ligile inferioare din România. Au jucat fotbal la fel cum juca el în spatele blocului sau pe stradă. Toți vor să fie atacanți, nimeni nu vrea să joace în apărare și ar fi în stare să dribleze la nesfârșit. Le vorbește cu ajutorul celor care au învățat deja germană și care pot da mai departe indicațiile primite.

Provocarea lui Cristi a fost să aducă puțin Teamgeist la echipă – sentimentul că fotbalul se joacă împreună, nu separat. Și a învățat să le respecte cultura – fie că e vorba de jucătorii germani, ruși, afgani sau sirieni pe care îi are în echipă – și să vorbească pe limba fiecăruia dintre ei. A înțeles, de exemplu, că postul de Ramadan e o ocazie pentru coechipierii musulmani de a aprecia lucrurile de bază pe care le au: mâncarea și apa. Că în zilele de meci, în care trebuie să stea fără mâncare și fără apă până la apusul soarelui, credința îi ajută să alerge cele 90 de minute. Iar atunci când joacă seara și soarele apune înainte de finalul meciului, Cristi are pe margine fructe și apă pentru ei.

El și soția sa, Ioana, au ajuns în Germania în perioada celui mai mare val de migrație din istoria Uniunii Europene, care și-a atins apogeul în 2015 și 2016, când în Germania au venit aproape 1,2 milioane de refugiați. Dintre statele vestice, a fost țara care a primit cei mai mulți solicitanți de azil, iar asta a creat nevoia unor reacții și inițiative ale comunităților către care refugiații au fost direcționați. Integrarea lor depinde mult de comunitate.

Cristi își amintește de Wazir, tânărul pe care l-a găsit vânzând fructe la un stand în piață. L-a întrebat de unde e și dacă joacă fotbal. A aflat că a venit din Afganistan. „Și i-am zis, uite, miercurea și vinerea avem antrenamente și dacă vrei să vii, mai avem băieți din Afganistan.” Când a ajuns la antrenament, și-a dat seama că-i cunoștea pe unii jucători veniți din același loc.

**

Hamed, povestea de succes a migrației

Hamed are 25 de ani și e din Afganistan. Pe lângă ghiozdanul cu haine pe care l-a avut în călătoria de 13 zile spre Germania, și cei doi prieteni care l-au însoțit, a adus de acasă o proteză ortopedică la piciorul drept, pe care și l-a pierdut de la genunchi în jos când avea 12 ani. Era la școală când un grup de talibani a bombardat clădirea. Nu toți colegii au supraviețuit atacului, așa că se consideră norocos că și-a pierdut „doar” un picior. E același la care are inflamația din cauza căreia nu poate juca cu Uelzen.

La ultimele antrenamente, când a stat și și-a urmărit colegii de pe bancă, Hamed a tot repetat cuvântul Verletzung (accidentare), pe care îl pronunță cu un ușor accent, dar cu fiecare silabă auzindu-se clar. Hamed a ajuns în Germania la câteva zile după Cristi și Ioana, tot în octombrie 2015, după un drum pe mare și pe uscat în care a trecut prin mai mult de cinci țări, inclusiv România. A intrat prin sudul Germaniei, iar de acolo a fost trimis în Lüneburg de Oficiul Federal pentru Migrație și Refugiați. Prietenii lui au ajuns în Wolfsburg și München.

Cu cel din Wolfsburg se întâlnește când merge să joace fotbal paralimpic, la una dintre cele patru astfel de echipe germane, în care jucătorii de câmp aleargă în cârje, iar portarii au câte o mână lipsă. E un lucru pe care nu l-ar fi putut face în Afganistan. Acasă a lăsat patru frați și cinci surori, pe care îi mai vede doar în discuțiile pe Skype, Facebook sau WhatsApp; cel mai mic are 13 ani, iar cel mai mare, 38.

Hamed e povestea de succes a migrației, după cum o arată articolele din presa locală în care apare. A venit aici ca să aibă șansa la o educație și să poată munci – din cauza faptului că are piciorul amputat, în Afganistan îi era mai greu să-și găsească un loc de muncă. A urmat cursuri de limba germană unde a învățat gramatică, dar ceea ce l-a ajutat să o înțeleagă ca pe limba maternă sunt conversațiile cu oamenii. Acum locuiește de unul singur aproape de centrul orașului și lucrează într-o fabrică unde asamblează proteze ortopedice. În același timp, e înscris la un program de Ausbildung în tehnică ortopedică, un program de formare asemănător școlii profesionale, care combină teoria și practica pentru învățarea unei meserii. Îi place ceea ce face și se bucură că-i poate ajuta pe oamenii ale căror nevoi le înțelege. În Germania și-a găsit o casă nouă și un loc de muncă. Deși la început s-a lovit de cultura foarte diferită, acum vede orașul ca pe un kleine Heimat – o mică casă – și poate să glumească în germană pe seama vremii capricioase de aici, unde dimineață se întâmplă să plouă, pentru ca seara la antrenament să fie soare. Komische Wetter.

Pe terenul din Uelzen însă, Hamed și ceilalți refugiați de la Dynamo au întâlnit cealaltă parte a poveștii despre imigranți, cea despre oamenii pentru care integrarea nu a fost ușoară și care au ajuns să comită infracțiuni. Nu unele grave, care să implice acte de violență, pentru că echipa de fotbal e un privilegiu și deținuții închiși pentru fapte de agresiune nu pot face parte din ea. Hamed și încă un prieten schimbă câteva vorbe cu un refugiat din echipa adversă. De la geam, încă unul strigă către ei. Vorbesc într-o combinație de limbi, până când arbitrul cheamă jucătorii la centrul terenului și începe meciul.

Pentru că nu e obișnuit să stea în poartă, Cristi are tendința să iasă până la marginea careului și să strige către jucătorii din fața lui. Însă un adversar profită de asta – și de faptul că Cristi are 1,72 metri, prea puțin pentru un portar – și marchează cu un șut de la distanță când îl vede ieșit. Hamed ocolește jumătate de teren câteva minute mai târziu, când merge să-i explice să nu mai iasă atât de mult. Când îl vede că face pași în față, mai strigă câte un zurück! (înapoi!) către el.

Până la finalul reprizei, Dynamo ratează un penalty, iar Uelzen înscrie și al doilea gol. Pauza îi prinde pe Cristi și pe jucătorii lui într-un cerc în fața băncii de rezerve. Nu se pot privi în ochi. Acel Teamgeist despre care au vorbit înainte de meci nu s-a văzut pe teren. Cristi le reproșează că se mișcă prea puțin, că nu sunt acolo unul pentru celălalt, să-și acopere greșelile. Apoi își joacă rolul de motivator. „Toți facem greșeli, că dacă nu am face, am juca la Real Madrid sau Barcelona.”

În repriza a doua, Dynamo mai încasează un gol în primele minute, însă reduce diferența după ce portarul advers scapă mingea printre picioare. Cu vreun sfert de oră înainte de final, Dynamo mai marchează o dată și pare că vor egala. Arbitrul fluieră însă finalul: 3–2 pentru Uelzen.

Pe drumul de întoarcere, Cristi vorbește despre meciul lui Dynamo, despre cât de mare a fost diferența dintre jocul din prima repriză și cel din a doua. Și-ar dori ca băieții lui să ia mai în serios antrenamentele, pentru că au nevoie de timp împreună să se cunoască și să se sincronizeze pe teren, tocmai pentru că nu au jucat împreună înainte să ajungă la echipă.

S-au întors la baza de antrenament din Lüneburg, jumătate dintre ei în mașini personale și cealaltă jumătate într-un microbuz închiriat de club. Spre casele lor au plecat tot împărțiți: jumătatea nemțească în mașini personale, iar cealaltă jumătate, cu Hamed în frunte, pe biciclete.

Citește întreaga poveste scrisă în DoR#38.

Fotografii de Cătălin Georgescu