Acum e acum, prieteni. Aflată abia la al treilea ei meci oficial cu Mirel Rădoi pe bancă, după două întâlniri încurajatoare cu Irlanda de Nord și (mai ales) Austria, echipa națională a României își joacă acum participarea la EURO 2020 (+1), turneu final care va ajunge și la București în vara viitoare.

Primul pas trebuie făcut în Islanda, joi seară (21.45). O victorie în nordul Europei ne-ar duce în finala pentru EURO, tot în deplasare, cu câștigătoarea dintre Bulgaria și Ungaria.

Who will qualify from Play-Off Path A❓#EURO2020

— UEFA EURO 2020 (@EURO2020) October 7, 2020

Celelalte (ultime) trei locuri pentru EURO vor fi decise în:

Divizia B: Bosnia – Irlanda de Nord, Slovacia – Irlanda
Divizia C: Scoția – Israel, Norvegia –  Serbia
Divizia D: Georgia – Belarus, Macedonia de Nord – Kosovo

*

Așa cum știi, Islanda de azi nu mai are nimic în comun cu selecționata pe care România o bătea în 1996 și 1997, de fiecare dată cu 4-0. Nordicii au crescut fantastic în ultimii ani, s-au calificat la Euro 2016, unde au mers până în sferturile de finală, după ce bătuseră Anglia în optimi, apoi s-au calificat și la Mondialul din Rusia – câștigând o grupă preliminară cu Croația! -, unde au făcut egal cu Argentina, dar au ratat calificarea mai departe de grupe.

Și chiar dacă Sigurðsson și ai lui n-au arătat prea bine nici în precedenta ediție a Ligii Națiunilor, unde au pierdut cele patru meciuri cu Belgia și Elveția (primid 13 goluri și reușind doar unul), islandezii și-au mai revenit anul ăsta, în preliminariile pentru EURO, când, deși s-au clasat pe trei în grupa Franței și Turciei, au luat patru puncte cu Turcia și au pierdut calificarea directă doar pentru că Turcia, la rândul ei, a luat patru puncte Franței.

În primele două meciuri ale actualei ediții de Liga Națiunilor, Islanda a arătat bine cu Anglia (învinsă în prelungiri, 1-0) și prost în Belgia, unde a pierdut clar, cu 5-1.

Așadar, încercarea care ne așteaptă e cât se poate de serioasă: să învingem pe terenul unei echipe care n-a mai pierdut în ultima vreme (în meciuri oficiale) decât cu Anglia, Franța, Belgia sau Elveția.

Despre dezvoltarea fotbalului islandez

Cum a ajuns însă o țară fără tradiție fotbalistică, unde acum 15 ani fotbalul nu era un sport profesionist și unde se putea juca doar trei luni pe an, până în sferturile de finală la EURO 2016 și apoi la primul ei Campionat Mondial? Dincolo de miracolul fotbalistic, performanța islandeză e și rezultatul unui plan pe termen lung, a unor investiții bine gândite și a pasiunii pentru fotbal.

Infrastructura

La începutul anilor 2000, când Islanda trăia un boom economic, a investit masiv în construcția de terenuri acoperite. Nu într-un stadion național monument (doar 10.000 de locuri are Laugardalsvöllur, arena lor națională), ci în mai multe terenuri mici, artificiale, încălzite, eco-friendly, care au costat între 5 și 25 de milioane de dolari (conform Washington Post), realizate prin parteneriate între cluburi și autorități. 11 astfel de construcții au fost ridicate și patru sunt încă în dezvoltare; alături de ele, au fost construite 22 de terenuri încălzite neacoperite și peste 100 de mini-terenuri artificiale, unele dintre ele lângă școli, unde elevii se pot juca în pauze sau după ore. Asta le-a oferit noilor generații șansa de a juca tot anul, nu doar trei luni, un sport pe care au ajuns să-l îndrăgească tot mai mult.

Construcția de terenuri nu e însă singura explicație, crede Arnar Bill Gunnarson, directorul tehnic al Asociației de Fotbal Islandeze. „E dificil să explici succesul acestei generații de aur, spunea Gunnarson pentru BBC. „Ce s-a întâmplat e că au jucat împreună mult timp, au fost la Campionatul European Under17 și Under 21 împreună.”

Apoi, dincolo de faptul că aveau terenuri pe care să joace, a fost important și ce au învățat acolo, sub acoperișuri.

Antrenorii

Dacă acum 15 ani, fotbalul nu era o ocupație full-time în Islanda (portarul Hannes Thor Halldorsson, regizor, a realizat clipul Islandei pentru Eurovision acum patru ani), licențele de antrenori au devenit între timp mai răspândite ca în Anglia. Între 2002 și 2009, numărul celor care au urmat cursuri de calificare s-a triplat, iar acum există un antrenor cu licență UEFA la fiecare 500 de locuitori (în Anglia e unul la 5.000). Asta înseamnă că micii fotbaliști cresc, de la patru-cinci ani, antrenați de oameni bine pregătiți, iar ăsta e unul din factorii sucesului de acum, crede selecționerul suedez Lars Lagerback.

„Sistemul e foarte bun, se investește în dezvoltarea de jucători talentați de la nivel inferior. Dacă te uiți și la lotul de la Euro, și la cei tineri care vin din urmă, îți dai seama că sunt bine educați”, spunea Lars Lagerback, fostul lor selecționer, pentru The Guardian, acum câțiva ani. Antrenorii sunt plătiți, nu amatori, iar copiii care vor să facă fotbal la un club profesionist plătesc o taxă anuală.

Cele mai bune rezultate ale Islandei au venit în perioada 2011-2018, când echipa lor națională a fost antrenată de de un cuplu inedit de antrenori: experimentatul suedez Lagerback și localnicul Heimir Hallgrímsson, dentist în timpul liber.

Lagerback a adus experiența celor peste 50 de ani pe care i-a dedicat fotbalului (a și condus Suedia la cinci turnee finale), în timp ce Hallgrímsson a pornit de jos, de la o echipă de juniori și a lucrat până de curând ca medic dentist în satul său natal. Sarcina lui? Să păstreze legătura cu comunitatea fotbalistică islandeză.

Împreună, cei doi au reușit să urce naționala Islandei 100 de locuri în clasamentul FIFA, de pe 131 pe 23, în câțiva ani.

Din 2018, islandezii sunt antrenați de un alt suedez, Erik Hamrén, și chiar dacă rezultatele lui n-au mai fost la fel de bune, Islanda rămâne o echipă foarte greu de bătut acasă la ea: în meciurile oficiale din ultimii ani, doar Anglia, Franța, Belgia și Elveția au reușit treaba asta.

Duglegur și unitatea grupului

„Nu ne gândim că suntem o țară mică în astfel de momente”, spunea Hallgrímsson înaintea unuia dintre meciurile din preliminariile Campionatului European. „Știm că nu avem jucători individuali de valoare asemănătoare cu cei din Olanda sau Turcia, dar noi câștigăm prin unitate, muncă, organizare, și la aceste capitole trebuie să fim mai buni ca restul. Nu contează cu cine jucăm sau cât e scorul, trebuie să nu ne schimbăm prioritățile.”

Prioritățile și valorile jocului islandez par a fi disciplina defensivă, câștigarea duelurilor unu-la-unu și fluiditatea pe contratac. Și duglegur, o expresie islandeză care înseamnă hard work, fără de care experții islandezi spun că realizările de acum nu se puteau întâmpla. Seamănă cu motto-ul lui Claudio Ranieri, antrenorul care a adus la Leicesterprimul titlu din istorie: „We do not dream, we simply work hard.”

Dar mai e ceva în povestea Islandei. „Avem o generație foarte bună, probabil cea mai bună din istoria țării”, declara Hallgrímsson în The Guardian. „Un fotbalist a plecat să joace în străinătate. Următorul a plecat și el și a încercat să joace mai bine. S-au împins unul pe altul să devină mai buni și au jucat multe meciuri împreună. Așa că au ajuns la echipa națională cunoscându-se foarte bine; știu cum aleargă, cum reacționează, și ăsta e un lucru bun.”

Bineînțeles că terenurile încălzite și educația fotbalistă au jucat un rol esențial. Dar și alte țări au astfel de condiții. Însă în Islanda, pe noile terenuri și alături de noii antrenori a crescut o generație extrem de talentată. Pentru că întotdeauna e nevoie și de puțină magie.