Guardiola l-a învins din nou pe Mourinho, Man City s-a desprins, iar Liverpool a pus-o la punct pe Leicester. Tot ce -i de știut despre Premier League

Derby-ul din Manchester s-a schimbat enorm în ultimii cinci ani. În anii 1960- ’70, rivalitatea dintre cele două vecine era bazată pe mai mult decât proximitatea geografică. Cluburile erau relativ egale, ba chiar City s-a bucurat de superioritate pentru o perioadă considerabilă. Poate cel mai dureros moment din istoria lui United a fost provocat tocmai de rivalii locali. În 1974, atacantul scoțian Denis Law, o legendă care a marcat peste 200 de goluri în tricoul roșu, juca pentru City într-un derby cum nu a mai fost de atunci. După un sezon îngrozitor (și de neconceput pentru reputația modernă a clubului), Man Utd era la un pas de retrogradare. Și cine altcineva decât Law putea să marcheze golul care o trimitea în liga secundă, pentru prima dată după aproape 40 de ani?

De atunci și până la venirea șeicilor pe Etihad Stadium, însă, balanța se înclinase atât de mult în favoarea lui United încât Alex Ferguson își permitea să se refere la „Cetățeni“ ca la „niște vecini zgomotoși“. Dar împreună cu banii din Orient a venit și realitatea inevitabilă că Man City nu mai putea fi ignorată. Evoluția asta și-a atins concluzia logică când cel mai râvnit antrenor din fotbal a ales jumătatea albastră din Manchester. Asta a fost desăvârșirea ambiției celor de la City nu numai de a asigura că derby-ul va fi din nou unul bazat pe mai mult decât tradiție – și va redeveni competitiv -, ci chiar de a fi „top dog“ în propriul oraș.

Dar venirea lui Guardiola și mutarea corespunzătoare a lui United de a-l aduce pe Mourinho a mai produs o schimbare în narațiune. În loc să scoată în evidență cât de puternic a redevenit derby-ul, prezența celor doi antrenori a mutat aproape complet atenția asupra duelului personal de la marginea terenului.

Pep beat Jose & Claudio Bravo struggled. Here's what we learned from the Manchester derby: https://t.co/vU2V66Z5dX pic.twitter.com/FPHnLQldmY

— ESPN FC (@ESPNFC) September 13, 2016

Oricât de mult te-ai îndoi de meritele managerilor de top de astăzi, oricât se poate argumenta că antronorului i se acordă o importanță exagerată, desfășurarea acțiunii din meciul de sâmbătă, încheiat cu 2-1 pentru City, e dovada că un antrenor de calitate modelează și influențează jocul ca și cum ar fi pe teren, lovind mingea.

Timp de 40 de minute în prima repriză, Man City a făcut ce a vrut pe Old Trafford. Cu o față complet schimbată în comparație cu ultimele sezoane, City a dominat cum parcă doar echipele lui Guardiola o pot face. Cele două goluri marcate de De Bruyne și Iheanacho nu reflectă cu adevărat controlul aproape total al echipei, fluiditatea schimburilor dintre jucători sau încrederea evidentă într-un plan de joc învățat de nota 10.

Însă un motiv pentru care dominația nu s-a transformat în mai multe goluri e totodată și singura problemă care îl sâcâie pe Guardiola de când a ajuns în Premier League: poziția de portar. Joe Hart, om de bază timp de atâția ani, și-a făcut debutul la Torino weekendul ăsta. Felul nemilos în care a fost făcut redundant de către Guardiola i-a deranjat pe mulți suporteri dedicați. Ce au văzut din partea înlocuitorului său, Claudio Bravo, nu va fi șters sentimentele astea.

Când îi era lumea mai dragă, exact înainte de pauză, City s-a văzut adusă la 2-1, după o greșeală mare a lui Bravo. Ibrahimovic a profitat, așa cum face mereu, și jocul echipei lui Guardiola a trecut de la activ la reactiv în a doua repriză. Chiar și așa, impresia ar fi fost una și mai plăcută (City a arătat că are un plan B pe care îl poate executa cu îndârjire) dacă Bravo nu le-ar fi provocat palpitații suporterilor, jucându-se în repetate rânduri cu mingea în careu. Jocul de picior a fost motivul schimbărilor din poarta lui Man City, dar aventurile lui Bravo de sâmbătă trebuie să îi fi făcut pe mulți fani să își dorească ceva mai clasic din partea portarului lor. Așa că Guardiola și-a petrecut conferința de presă apărându-l pe chilian: „În prima repriză am jucat bine datorită lui Claudio. Îmi place ca portarul să atace mingea.”

Mourinho, în schimb, și-a consumat conferința acuzând arbitrul de decizii greșite. Unele lucruri nu se schimbă. Dar duelul dintre cei doi a rămas pe teren, iar umbrele războiului purtat în Spania nu și-au făcut (încă) apariția. Tot ce am văzut a fost un meci între probabil cele mai bune echipe din Anglia, conduse de probabil cei mai buni antrenori din Anglia.

În ultima categorie a fost menționat des și Jürgen Klopp. Pe bună drepate, însă aproape întreg sezonul său la Liverpool a fost caracterizat mai degrabă de inconsistență decât orice altceva. Perfect în ton cu tendițele de „Jekyll and Hyde“ pe care le are echipa sa a fost și meciul contra campioanei Leicester. De data asta, am văzut fața bună a lui Liverpool. Și când își face apariția, e cu adevărat o față minunată.

Some of Liverpool's attacks vs Leicester. Lovely combinations, off ball movement etc. Not many teams can stop it. pic.twitter.com/S7iJlMEQEa

— MB (@MrBoywunder) September 11, 2016

Leicester a fost spulberată într-un 4-1 pătat doar de eroarea de sistem de care a suferit Lucas Leiva, cel care l-a servit pe Vardy cu un assist perfect. Dar Sadio Mane, Firmino și Lallana au fost de neoprit, ca și în meciul cu Arsenal din prima etapă. Leicester a părut confuză, departe de siguranța și claritatea cu care a jucat sezonul trecut. Deschizându-se din și din nou, campionii nu au avut nicio șansă în fața unei triplete care se hrănește cu spații.

Ca și anul trecut, apărarea titlului pare un proiect complicat. Leicester plutește pe 15 și pare tot mai afectată de plecarea lui Kante. Ranieri a fost calm și ușor resemnat în interviuri, unde a accentuat că tot ce contează e următorul meci. Însă ținta deja clasică de 40 de puncte pe care insistă italianul s-ar putea să fie ceva mai greu de atins de data asta.

Că tot veni vorba de Kante, francezul se simte deja ca acasă la Chelsea, care a încercat și ea să facă patru victorii din patru, acasă la Swansea. După golul rapid al lui Diego Costa și o primă repriză în care doar ratările au deranjat, părea că obiectivul va fi îndeplinit fără mari probleme. Dar un penalty și o deposedare fatală a lui Gary Cahill mai târziu, galezii aveau 2-1. Reluările au arătat însă ca fundașul englez fusese faultat clar în momentul când a pierdut mingea, ceea ce i-a dat lui Conte motive justificate să vorbească despre o „greșeală mare a arbitrului“.

Chiar și așa, Diego Costa a renăscut în mandatul italianului, iar egalarea a venit după o foarfecă de zile mari a spaniolului născut în Brazilia. Poate mai mult decât orice, Echipa lui Conte arată o îndârjire care durează până la ultimul fluier. Uneori, asta îți câștigă trofee mai mult decât planurile de joc complicate și jucătorii de sute de milioane.

Four matchweeks down… pic.twitter.com/Iol2lfAUNp

— Premier League (@premierleague) September 13, 2016