România lui Daum: plusuri și minusuri, hazard și alibiuri. Și puțin context după două meciuri ciudate și înaintea jocurilor decisive

Adus în grabă la Națională, după ieșirea dezamăgitoare din scenă a României la EURO 2016, noul selecționer, germanul Christoph Daum, nu a avut la dispoziție nici măcar un meci amical înainte de debutul preliminariilor pentru Campionatul Mondial (alți omologi de-ai lui, aflați într-o situație similară, precum Julen Lopetegui, selecționerul Spaniei, au avut această șansă). Prin urmare, Daum și-a făcut „încălzirea” direct în meciuri de clasament. 5 puncte după trei meciuri considerate, aprioric, mai lejere nu reprezintă un rezultat deloc entuziasmant. Dar…

O necesară punere în context

În prima etapă de meciuri în grupa E de calificare la Mondialul din Rusia, pe “Cluj Arena”, România nu scoate decât un egal, 1-1, cu Muntenegru. Dar aceiași jucători din Muntenegru înving în Danemarca în runda a treia a meciurilor, de-abia încheiată.

În a doua etapă, la sfârșitul săptămânii trecute, România face scor, 5-0, cu Armenia. Am jucat cu un om în plus practic tot meciul și am și condus din start pe tabelă, au încercat unii să minimizeze rezultatul. Dar aceeași Armenie joacă, după doar trei zile, mai bine de o oră în inferioritate numerică la Varșovia, revine de la 0-1 pe tabelă și e învinsă abia în ultima secundă a prelungirilor, după ce tocmai ratase o șansă uriașă de a câștiga meciul!

În fine, Daum și compania sunt nevoiți să se mulțumească cu un egal, 0-0, la Astana, în fața Kazahstanului. Dar nici Polonia nu a câștigat pe dificilul teren sintetic de acolo, după cum, în ultimul an, nu au făcut-o, în cupele europene, împotriva echipei locale, FC Astana, nici Atletico Madrid, nici Benfica, nici Galatasaray.

Fără emoții, dar și fără noroc

Cu Christoph Daum la conducere, România nu a pierdut nici un meci și, mai mult decât atât, nu a fost niciodată, în cele trei partide jucate, sub riscul de a pierde. Asta chiar dacă, excepție fiind meciul de la Cluj, nu s-a mai betonat cu doi închizători, precum predecesorii săi.

Chiar dacă jocul la construcție al alor noștri a fost amendabil și cu Muntenegrul, și cu Kazahstanul, România putea face, cu puțin noroc, maximum de puncte: penaltiul lui Stanciu din prelungirile de pe “Cluj Arena” și ocazia uriașă a lui Enache din finalului meciului de la Astana ne puteau aduce și nouă o victorie precum cea smulsă de Lewandowski contra Armeniei.

„Acoperirea” lui Daum

Curajos – spre hazardat – la debutul său pe banca tehnică a României, la Cluj, însă foarte inspirat la Erevan, meciuri în care a venit cu câteva soluții noi la Națională, printre care Benzar și Răzvan Marin, Christoph Daum a abordat conservator partida despre care ne avertizase în repetate rânduri că va fi extrem de dificilă și pe care o asociase, în mai mult decât o ocazie, cu un rezultat final de egalitate.

Adevărul este că situația de la fața locului i-a confirmat temerile. Timp foarte friguros, gazon impracticabil și un joc dur al gazdelor tolerat cu larghețe de arbitru. Cele două accidentări grave din prima parte l-au forțat la și mai multă precauție pe Daum: în locul unui om de atac, Chipciu, a preferat un jucător polivalent, pe Enache, capabil să suplinească oricând o nouă, eventuală, accidentare.

Tot de teama unei noi accidentări, a întârziat foarte mult introducerea pe teren a lui Andone. 5 minute e totuși prea puțin pentru un atacant care nu a marcat, oricum, nici un gol în acest start de sezon din La Liga!

Așa cum despre arbitri se zice pe la noi că au “acoperire” să dea un penalti sau o eliminare, tot așa și Daum are “acoperire” pentru rezultatele de până acum, mai ales pentru egalul din Kazahstan. Ce-i drept, mai greu de explicat rămân faptul că o echipă rudimentară îți ia posesia (55-45%) și că nu reușești mai mult de trei șuturi pe poarta unui goalkeeper mediocru, care a încasat cinci goluri, iar unele din vina sa, în Muntenegru.

Ora adevărului

Dar… După trei meciuri, după inerente experimente și provocări, pentru echipa Națională și pentru Christoph Daum urmează adevăratele examene, două meciuri pe teren propriu, la București, cu Polonia, în toamnă, peste o lună, și cu Danemarca, în primăvară. Într-o grupă complicată, în care favoritele pierd puncte nesperate sau își câștigă greu cele mai ușoare partide, totul pare să se joace.

Cum însă România și-a cam consumat marja de eroare, meciul cu Polonia e decisiv și pentru clasament, și pentru buna atmosferă din jurul echipei, atacată din toate părțile după venirea lui Daum.

Plusuri și minusuri

La capătul a două meciuri extrem de ciudate – primul prea facil, celălalt de-a dreptul imposibil – marile concluzii se amână pentru peste o lună. Rămânem, însă, cu câteva plusuri și minusuri.

La plusuri intră, pe lângă deja pomenitele debuturi ale lui Benzar și Marin, o stabilizare la nivelul primului 11 și, până la proba contrarie, și la nivelul sistemului de joc, 4-1-4-1. Atmosfera de la lot pare bună, se simte motivația jucătorilor, iar atitudinea curajoasă de la Astana confirmă vorbele (ce pot părea mari) ale lui Daum despre dedicarea băieților noștri.

Pe de altă parte, pierdem în continuare posesia și energia pe finalurile de meci cu echipe puternice din punct de vedere fizic, greșim destul de mult, inclusiv pase simple la construcție, iar lipsa de concentrare, care ne putea costa și cu Armenia, și cu Kazahstan, ne expune în fața unor jucători de calibru, cum vor fi cei ai Poloniei și Danemarcei. În aceste condiții, rămânem dependenți de forma de moment și de inspirația jucătorilor de atac. Cum nu ține un pic norocul cu noi, cum ne împiedicăm. Sau alunecăm, cazul lui Enache la Astana.