Revenirea Elizei Buceschi. După câteva luni mai puțin bune, care i-au scăzut din încredere, centrul Naționalei începe să-și regăsească ritmul

Andreea Giuclea 8 decembrie 2016

„Dacă vrem să fim cei mai buni, trebuie să jucăm împotriva celor mai buni.” Așa și-a început centrul naționalei, Eliza Buceschi, declarațiile de la conferința de presă după primul meci de la Campionatul European, înfrângerea la două goluri în fața Norvegiei. Un discurs care a arătat că, în ciuda declarațiilor moderate dinainte de plecare și a focusului pus pe reconstrucție și planurile de viitor, echipa României e încă dornică de rezultate mari, acum și aici.

„Dacă vrem să câștigăm o medalie, tot trebuie să jucăm contra Rusiei și Norvegiei, așa că nu trebuie să ne mai plângem că am picat în grupă cu ele, suntem pregătite pentru asta. Dacă menținem nivelul jocului de azi și reușim să gestionăm mai bine momentele cheie, putem să emitem pretenții la un punct sau chiar la o victorie”, a spus Eliza luni seară.

Iar în meciul următor, cu campioana olimpică Rusia, fetele antrenate de Ambros Martin au făcut chiar asta. Au învins echipa considerată cea mai bună din lume, reamintind multora că rămân o forță de luat în considerare în lumea handbalului, în ciuda rezultatului din vară de la Jocurile Olimpice.

Acel loc 9 obținut într-un moment în care toată lumea le vedea cu medalia la gât, dar și schimbările care au urmat – noul antrenor, schimbul de generații, timpul scurt de acomodare – a diminuat din așteptările dinaintea turneului european. În plus, ce părea îngrijorător era că nici jucătoarele de bază nu erau în formă maximă – nici Cristina Neagu, nici Eliza Buceschi, nu aveau multe meciuri sau antrenamente în picioare.

Au fost multe fete accidentate, nu cred că am avut trei antrenamente în care să fim toată echipa, în aceste două săptămâni”, spunea Buceschi. „Iar în cazul meu, se știe că nu prea am jucat în ultimele șase luni, e greu.”

Coordonatorul de joc în vârstă de 23 de ani cântărise enorm în parcursul României la Campionatul Mondial din 2015, dar și la turneul preolimpic din primăvară, înscriind 11 goluri în victoria cu Danemarca care a adus calificarea la Olimpiadă, deși a jucat cu glezna bandajată. A urmat însă o perioadă în care a fost accidentată și nu s-a putut antrena la intensitate maximă înainte de Olimpiadă, unde n-a mai fost jucătoarea plină de încredere și curaj din prima parte a anului.

Post Rio a început o nouă etapă în carieră: s-a transferat la Mydtjylland, după un an petrecut în Germania, la Thuringer. N-a fost însă experiența pe care și-a dorit-o. După plecarea antrenoarei Helle Thomsen, cea care a adus-o la campioana Danemarcei (și care acum antrenează naționala Olandei), Eliza n-a mai prins multe minute pe teren, iar jocul ei a pierdut din viteză și constanță.

„Noul antrenor le-a zis tuturor jucătoarelor noi că el se bazează mai mult pe cele pe care le cunoaște, cu care a lucrat înainte”, ne spune Costică Buceschi, secundul naționalei și antrenorul noii echipe a Elizei, Dunărea Brăilea. „Nu e ceva nou, se întâmplă în sport, contează și norocul pe care îl ai. Dacă mergi la o echipă unde să ai șansa să joci sau care joacă pe stilul tău, e bine. Asta a fost, e o experiență și o va folosi în viitor, va ști ce trebuie să facă.”

Chiar înainte de plecarea în Suedia, Eliza a anunțat că și-a reziliat contractul cu campioana Danemarcei și s-a întors în țară (mai jucase la HCM Baia Mare), la echipa antrenată de tatăl ei, Dunărea Brăila, cu care a semnat până în vară. „Apoi, în funcție de ce oferte va avea și de cum se va simți la Brăila, va fi alegerea ei, așa cum a fost tot timpul”, adaugă Buceschi.

Rolul important pe care Eliza îl joacă la echipa națională a contat în alegerea de a reveni în țară, pentru că avea nevoie de meciuri în picioare, spune secundul: „E foarte greu să ai răbdare când vii după un sezon cu accidentări, în care n-ai prea jucat. Îți dorești să joci. Antrenorul echipei naționale i-a spus că are nevoie de ea să joace, să ajute echipa. E clar că nu putea să facă asta jucând 5-10 minute pe meci.”

Odată cu reunirea lotului, Eliza a început să recupereze treptat din încrederea pierdută în ultimele luni. N-a făcut cele mai bune meciuri la Trofeul Carpați, nici în debutul cu Norvegia. Dar aseară, mai ales în repriza a doua, a părut să-și regăsească viteza și pătrunderile marcă proprie, înscriind patru goluri consecutive și obținând un șapte metri în debutul reprizei a doua, într-un moment în care Rusia se apropiase de România.

„Poate ar trebui să vin cu o jumătate de oră mai repede la sală, să mai joc o repriză înainte”, a spus la interviurile de după meci, râzând. „Am avut o primă repriză mai puțin bună, dar la pauză fetele m-au încurajat, mi-au spus să am încredere în mine. Știam că echipa are nevoie de mine și mă bucur că am reușit să ajut într-un moment dificil.”

Cele șapte goluri înscrise în total au venit ca o descătușare, spune Eliza. „Se știe nu am mai jucat de mult timp, îmi lipsesc minutele. Dar mă simt din ce în ce mai bine, de la meci la meci. Cel mai mult mă bucur când privesc în ochii colegelor sau antrenorilor, simt că au încredere în mine, ceea ce mi-a lipsit în ultimul timp. Știu că nu sunt în cea mai bună formă a mea, dar încerc să fac ce pot mai bine să ajut echipa. Am răbdare cu mine, e cel mai important, să nu am așteptări prea mari în momentul de față.”

Revenirea în formă a Elizei e un motiv în plus de optimism. Dar ce au arătat primele două meciuri ale României la Euro e că, chiar și atunci când starurile nu au fost la înălțimea la care ne obișnuiseră, celelalte jucătoare și-au ridicat nivelul și au preluat din responsabilități.

„Apărarea și portarul au fost cheia meciului”, spunea Eliza. „Denisa a prins o zi mare, cum au făcut de cele mai multe ori portarii României. Ne bucurăm că ne-a ajutat, cum cred că și apărarea noastră a ajutat-o. Dar suntem o echipă, ne ajutăm reciproc și e meritul tuturor jucătoarelor, chiar și al celor două colege care au stat în tribună azi.”

Fiind o echipă, așa au reușit să învingă campioana olimpică, așa cum spunea Eliza că trebuie să facă România dacă vrea să emită pretenții la vârf. „Nu știam că sunt 20 de ani de când n-am mai bătut Rusia, știam că e campioana olimpică și cea mai bună echipă din lume în momentul ăsta, dar nu ne-am gândit niciun moment la asta. Nu am avut emoții, am intrat pe teren doar cu gândul la victorie, nu a contat cine a fost în fața noastră. Chiar dacă au revenit și ne-au egalat la un moment dat în prima repriză, am continuat să sperăm și am crezut în noi.”

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.