Mansardă cu vedere spre Jocuri: note despre pisici, camaraderie și arene contopite cu Parisul

Parisul e capricios ca o pisică. Evident, parizienii știu asta: nu doar că au pus pisicile în cele mai frumoase declinări ale posterului oficial al Jocurilor Olimpice, dar, cât timp au fugit de nebunia sportivă pe plajele Normandiei sau pe câmpiile din Provence, și-au lăsat pisicile stăpâne peste viețile oaspeților – jurnaliști, turiști pasionați de sport, oficiali. Dacă nu ți-a făcut zile fripte vara asta vreo pisică, cel mai probabil n-ai văzut pe viu Paris 2024!

Parisul e capricios ca o pisică. Somnoros în primul weekend de după marea și controversata deschidere, devine brusc agitat, needy, peste săptămână. Jocurile nu sunt, cum ai putea crede, din fotoliul cu pisici de acasă, doar pentru sportivi, Jocurile sunt pentru toată lumea: maratoanele, săriturile peste gardurile de selectare omniprezente – mai mult sau mai puțin inspirat plasate -, lupta corp la corp cu organizatorii pentru un minut în plus sau un loc mai bun în tribune sau la masa presei se încheie, invariabil, cu sprintul spre ultimul metrou – care face minimum o oră până acasă – și apoi cu proba „olimpică” de adunat pisici de prin grădină, și-apoi hrănit-viteză și scărmănat-anduranță.

Parisul e capricios ca o pisică. Prietenos, solar, dimineața, cât bei un „café au lait” cu un croissant și citești în tihnă „L’Equipe”, vânând – tot probă olimpică – o minimă referire la un sportiv român, e angoasant mai apoi. Între La Défense, unde se țin competițiile de înot, și Arena Sud, unde sunt handbalul și tenisul de masă, te trece prin toate stările, de la sauna vagoanelor RER, fără aer condiționat pe multe dintre linii, până la „congelatorul” din unele locații, unde răcoarea artificială bate direct pe masa presei.

Parisul e capricios ca o pisică. În unele arene trebuie să scoți și totul din rucsac, și cureaua de la pantaloni, și apa din sticlă, în altele treci, ca jurnalist, doar arătând legitimația și laptopul. „Sunteți din România!”. Ridici din umeri, iar copilul de 18 ani îți arată sticker-ul stilizat cu Gică Hagi. „Hagi! Top! Barcelona!”. „Fiul? Va ajunge mai sus decât tatăl?”. Puștiul magrebian e tobă de fotbal, o plăcere să stai 10 minute de povești cu el! Data viitoare, când va vedea un sticker cu România, va întreba despre David Popovici, Mihaela Cambei, Florin Enache sau Berni Szocs…

Parisul e capricios ca o pisică. Agitat în proximitatea marilor evenimente, kilometri întregi de oameni înghesuiți în culoare de securitate mai ceva ca pe aeroporturi, cu intrări precise la o poartă sau alta – mereu cea mai îndepărtată pentru jurnaliști! – și ireal de relaxat în rest, cu bulevarde întregi blocate de forțele de securitate, un oraș-fantomă în anumite zone. „Prima dată în viața mea, înainte de festivitatea de deschidere, am fost singur pe Champs-Élysées!”, povestește un jurnalist francez, derulând fotografii pe telefonul mobil.

Parisul e capricios ca o pisică. Imposibil la amiază, în cartierele turistice, care te „penalizează” cu 11 euro berea, ca pe un turist american de duzină, ca apoi să te însoțească, la textele târzii din noapte, cu povești de suflet, cu halbe la preț de Lipscani, în bărulețele de cartier, care trăiesc ele însele din povești. „Dacă nu prinzi loc în <<Bercy>> la finala de la baschet, ai aici un loc în prima linie”, glumește patronul grec din Cartierul Latin.

Parisul e capricios ca o pisică. Sunt locuri în care nimeni nu știe – cu toată bunătatea din lume – încotro să te îndrume, sunt locuri în care voluntarii sunt „pâinea lui Dumnezeu”: sunt în stare să înghesuie toată presa asiatică de la tenis de masă pe un singur rând numai ca să mai găsească un loc să-ți pui laptopul la meciul lui Berni Szocs. Și, în timp ce tu vezi excelent meciul, președintele Federației Române de Tenis e ridicat de pe locurile dedicate „Familiei Olimpice” de un oficial prea zelos…

Orașele sunt și cum ni le facem noi, înainte sau după ce reușim să convingem pisicile că Olimpiada e mai degrabă despre probe indoor decât despre probe outdoor. Orașul se deschide pas cu pas, în ritmul copertelor zilnice din „L’Equipe” și, mai ales, a reportajelor despre Parisul în vremea Olimpiadei. Se apropie de tine zi după zi, îți apropie personaje, locuri, întâmplări, întâlniri. Te salută, familiar, și responsabilii cu scanarea jurnaliștilor de la marile evenimente, și chelnerii teraselor din jurul casei. Imnul Franței, cântat cu religiozitate la fiecare succes al gazdelor, e hit-ul verii. Îl cântă, cu mâna la inimă, vecinii de masă: n-ai încotro, de la ora 18 ții cu înotătorul Leon Marchand, la ora 22 ții cu un ciclist de care nu ai auzit niciodată.

Experiența pariziană e despre camaraderie. „Zona mixtă” a presei nu e doar locul în care îți poți întâlni idolii copilăriei, Simone Biles, Nadal, Djokovic sau LeBron James, e și locul în care oboseala se topește în hohote de râs, e și locul în care Simona Radiș, Cătălin Chirilă sau Florin Enache bat palma cu tine și la înfrângere, și la marile victorii. Paris 2024 e și despre prietenie, te vezi cu amici vechi, îți faci alții noi. În ochii lor, orașul e încă mai strălucitor: luminile Parisului sunt în ochii privitorilor. E, într-o seară, lumina pală, caldă, a nostalgiei, e, în altă seară, lumina electrică a tinereții și-a poftei de viață: Parisul e capricios ca o pisică.

Când s-au ambiționat să facă o ediție de Jocuri incomparabil mai ieftină decât precedentele și, implicit, să se folosească la maximum de generoasele facilități de găzduire a marilor evenimente pe care deja le aveau în loc să construiască un „oraș olimpic” în care totul să fie la îndemână, parizienii și-au dat încă o dată măsura orgoliului lor. Orașul a devenit o uriașă scenă, marile simboluri ale sale au devenit etichetă pentru diverse competiții: La Défense pentru spectaculoasele întreceri de înot, Tour Eiffel pentru atractivele meciuri de volei pe plajă, Arena Sud pentru teribilele meciuri de tenis de masă ale fraților Lebrun: ca să înțelegi Jocurile, trebuie să înțelegi orașul, și invers! Un „joc” în plus între Jocurile Olimpice.

Paris 2024 e și o minunată lecție de empatie. Din 200 în 200 de metri sunt patrule de 4-5 oameni, obligatoriu unul cu pușcă cu glonț pe țeavă. Dar, în stresul suprem al carierei lor, îți zâmbesc și te ajută cu ce pot. La fel și organizatorii cu care călătorești spre sălile de jocuri: te întreabă de unde ești, cum te simți, sunt curioși câte medalii ai „câștigat” și se minunează când văd palmele bătătorite de efort ale lui Florin Enache. În ultimii ani, românilor li s-a dus vestea în Franța că sunt foarte muncitori: „Dar chiar așa?!”.

*

Paris 2024 a fost scenă extravagantă, total improbabilă văzută la rece. A fost, de fapt, mai mult o trambulină decât o scenă. Un pariu riscant, care a ieșit impecabil, organizatoric și sportiv, de fiecare dată. Nemulțumiri există peste tot; trebuie doar să întrebi pisicile din Paris și vei afla ce nenorocire au trăit în timpul Jocurilor Olimpice…