„Oglinda” din Marele Bazar: barajul de la Istanbul ne pune față în față cu superficialitatea și compromisurile fotbalului nostru

În ultimii ani, sorții – și poate rugile la Sfântul Munte Athos – au ajutat mult naționala de fotbal a României când a fost vorba despre tragerile la sorți ale grupelor preliminare și – desigur, mai rar – ale turneelor finale. De data aceasta, în prima rundă a barajului pentru Cupa Mondială 2026, România a picat, dintre adversarii posibili, fix cu cel pe care nu și-l dorea: Turcia.

Cu jucători la echipe mari din cele mai puternice campionate europene și cu un parcurs de calificare în care au fost depășiți – ce-i drept, cu un 0-6 acasă – doar de Spania, cea mai bună națională a momentului, cu un selecționer modern, Vincenzo Montella, și un public infernal pentru adversar, Turcia era, într-adevăr, o echipă de evitat în formatul acestui baraj. Și totuși, de unde teama exagerată de Turcia, care s-a tot inflamat din momentul tragerii la sorți până azi, în ziua marelui meci? Poate pentru că e oglinda în care nu ne place să ne privim.

Vrem, nu vrem, Turcia e principalul reper al fotbalului nostru, în cele trei decenii de când nu am mai ajuns la Mondiale. Mai întâi Italia, apoi Spania, au fost, o vreme, în anii ’90, ancorele noastre în fotbalul mare. Dar, dacă ne uităm în urmă, nu e deloc o întâmplare faptul că cei mai buni fotbaliști din Generația de Aur jucau deja în Turcia în anul ultimei noastre prezențe în Franța, în 1998. 

Galatasaray, o echipă care, cu 10 ani înainte, era spulberată de Steaua București în drumul spre finala cu AC Milan din mai 1989, își permitea să transfere, „la pachet”, cele mai mari vedete ale României. Și nu de oriunde, ci din punctul cel mai vizibil al carierei lor, de la FC Barcelona! Decizia luată atunci de cei doi mari Gicani, Hagi, iar mai apoi Popescu, avea să marcheze, simbolic, legătura dintre fotbalul românesc și cel turc și, într-un fel, și destinul fotbalului nostru.

Ajunși la 30 de ani, într-o vreme în care carierele sportive atingeau greu de 33-34, și după ani mulți, plini cu de toate, la nivel de club și de națională, Gică Hagi și Gică Popescu aveau tot dreptul să-și gestioneze conform propriilor interese ultimele sezoane ca profesioniști. Mai mult decât acum, liga de fotbal din Turcia era considerată una de mâna a doua – dar ambițiile emergenței se vedeau în primul rând în salariile incomparabile chiar și în raport cu cele din La Liga sau Serie A. Hagi și Popescu au fost aduși să ridice nivelul și prestigiul fotbalului turcesc și – rezultatele o dovedesc! – și-au meritat fiecare dolar virat în cont. Turcia de care ne temem azi s-a fundat (și) pe munca și pe prestigiul celor doi căpitani ai Naționalei.

Turcia nu s-a mulțumit să „importe” talentul lui Gică Hagi și Gică Popescu, și-a dorit și „know-how”-ul unuia dintre marii creatori de echipe din fotbalul românesc, Mircea Lucescu, căruia, la două decenii după succesele cu Galata și Beșiktaș, într-un moment de mare criză, i-a dat pe mână și echipa națională pentru un obligatoriu proces de întinerire ale cărui rezultate se văd și ele în felul în care arată azi adversara noastră din barajul pentru Mondiale.

În timp ce liga noastră a devenit tot mai slabă, iar prezențele jucătorilor români în campionate și la echipe de top tot mai rare, fotbalul turcesc, cu toate volutele lui, s-a ridicat. Transferuri precum cele ale lui Hagi și Popescu, exotice la mijlocul anilor ’90, au devenit, între timp, obișnuință: vedete ale jocului modern, ca Wesley Sneijder, Robin van Persie sau Didier Drogba, respectiv jucători de prim plan ai momentului, ca Victor Osimhen, Mauro Icardi sau Leroy Sane au ajuns să joace la echipele de top din Turcia. Dovada creșterii organice a fotbalului turcesc a fost marcată printr-un loc 3 la Mondialele din 2002, performanță peste cea realizată de „Generația de Aur” a celor doi Gică, și semifinalele de la Euro 2008. Înainte de asta, cu concursul direct al românilor noștri, Galatasaray câștiga Cupa UEFA în 2000, iar sub bagheta selecționerului nostru de azi aceeași Galata lua Supercupa Europei. 

În cei 36 de ani de la Revoluție, într-o societate și într-o economie în continuă creștere, în plin elan de aliniere la standardele europene, fotbalul nostru n-a reușit să țină pasul cu cel din Turcia nici la nivel de vizibilitate, nici la nivel de implicare socială, nici la nivel de bugete, nici la nivel de ambiții. Și nu e ca și cum nu am fi avut, la prima mână, toate rețetele de acolo – cel mai probabil, am luat doar lucrurile rele și le-am ignorat complet pe cele bune. Firesc, a venit momentul să ne temem de Turcia. Și să ne temem nu doar că nu vom trece de baraj, ci că ne paște o înfrângere dureroasă.

Fără să fie neapărat un model de inspirație – vezi recentul scandal al pariurilor din prima ligă – fotbalul turcesc rămâne un bun reper ca să înțelegem mai bine decăderea noastră: oglinda în care ne e greu să ne privim. Pentru că, deși fundată pe trofeele de acum un sfert de veac, relația fotbalistică dintre România și Turcia este mult mai complexă și mai plină de sens. Din acest punct de vedere, indiferent de rezultatul de pe tabelă, barajul de pe stadionul lui Beșiktaș vine, poate, la timp ca să ne pună față în față cu realitatea.

Realitatea e că am risipit enorm de mult în ultimele decenii. Iar Turcia cea generoasă și orgolioasă, pe veci îmbătată de gloria trecutului său, a fost nu doar beneficiara a numeroase victorii epice cu semnătură românească, ci și, deopotrivă, martora cea mai fidelă a decăderii noastre. Încă pe vremea lui Hagi și Popescu, Galata era o trambulină pentru fotbalistul român. Nu mai era cazul celor doi Gicani, dar Iulian Filipescu sau Adrian Ilie și-au făcut o carieră frumoasă pornind de pe „Ali Sami Yen”. Rețeta n-avea să funcționeze mai deloc în următorii mulți ani, iar primul caz de „risipire” a fost chiar al fratelui lui Adi, Sabin Ilie. Golgheter în România, Sabin avea să marcheze doar 3 goluri pentru Fenerbahce și două pentru Kocaelispor. Ionuț Luțu, „Hagiluțu” cum era el poreclit la finele anilor ’90 datorită abilităților sale tehnice, joacă doar trei meciuri la Galata înainte de a reveni în România.

În loc să fie o antecamera pentru fotbalul din Top 5 ligi, Turcia a devenit tot mai mult, cu timpul, un capăt de drum – cu retur în România – pentru unii dintre cei mai promițători jucători ai noștri. Neconvocat la lot de data aceasta, dar jucător important în circuitul Naționalei, Olimpiu Moruțan este doar cel mai recent exemplu. Transferat cu mari iluzii de Galatasaray de la FCSB, Olimpiu a prins doar 26 de meciuri la Istanbul și alte 30 la Ankaragucu pentru a sfârși, anul acesta, la Rapid București.

Urmărit și el, ca și Olimpiu, de probleme legate de accidentări, Ianis Hagi, unul dintre jucătorii de referință ai generației de azi, a ajuns și el să-și încerce norocul în Super Lig. Ca și cu tatăl său și ca și cu atâția jucători români din ultimii ani, Turcia s-a dovedit generoasă cu Ianis când a venit vorba să-i ofere un contract din postura de jucător liber de contract. Va reuși Hagi Jr să profite de această „trambulină” ca să revină într-o ligă de top pe final de carieră? Asta ar putea ține și de evoluția lui din barajul cu Turcia, unde multe priviri vor fi el.

Niciunul dintre jucătorii convocați și eligibili pentru baraj din prima ligă a adversarei noastre nu joacă, azi, la o echipă de vârf: Deian Sorescu e la Gaziantep, Ianis Hagi la Alanyaspor, iar Valentin Mihăilă la Rizespor, asta în timp ce turcii vin cu un contingent serios de fotbaliști de la cele mai în formă echipe din campionatul intern. Și asta spune multe despre diferența de statul dintre cele două naționale, fără a mai vorbi de vedetele trupei lui Vincenzo Montella. Faptul că un tânăr precum Umit Akdag, coleg cu Ianis la Alanyaspor și fost component U21 al României, nu e hotărât să joace pentru România, deși nu e selecționat de Turcia, spune iarăși ceva despre „appeal”-ul fotbalului nostru în anul 2026. Ar fi refuzat cineva să joace în echipa lui Hagi și Popescu din anii ’90?!

Revenind la oglinda pe care ne-o pune în față barajul de azi, realitatea e că, cu banii săi ușor de luat și cu spectacolul flamboaiant al tribunelor, cu poveștile sale colorate și cu promisiunea – fierbinte ca inimile suporterilor săi – că acolo e locul unde poți deveni erou peste noapte (iar Daniel Pancu o poate confirma), Turcia a devenit prea repede și pentru mult prea multă vreme alibiul perfect pentru fotbalul românesc. Înainte ca fotbalul din zona Golfului să fie un spațiu de du-te vino generator de „conținut” numai bun pentru talk show-urile ușoare de dimineață, campionatul Turciei a fost locul călduț de care au profitat și cluburile vânzătoare de la noi, și impresarii, și jucătorii, și antrenorii care s-au perindat și ei pe acolo, fără să aducă „know how” înapoi.

Turcia a plătit de fiecare dată bine, fără să primească, de cele mai multe ori, răsplata cuvenită. Mecanismul a mers mai departe, cine a rezistat a rămas mai departe – cazul exemplar al lui Alexandru Maxim, căpitan la Gaziantep -, cine nu a ajuns în România sau prin alte părți. Între timp, campionatul Turciei e tot mai atractiv pentru jucătorii cu nume, cluburile de top, care joacă la nivel înalt în cupele europene, sunt inaccesibile fotbaliștilor români, iar exportul spre ligile de elită e, la rându-i, net favorabil adversarilor noștri. Nu e ușor de acceptat, dată fiind superioritatea istorică a fotbalului nostru asupra celor turcesc, dar nu putem să ne prefacem că nu vedem asta. Barajul de la Istanbul ne întoarce la „locul faptei”, la decizii adesea superficiale, la examene fușerite și la lecții – de viață, mai cu seamă – neînvățate.

În fotbal, nici un meci nu e dinainte pierdut. Bine condusă, România a demonstrat, istoric, că poate să iasă din situații imposibile. Dar să nu ne amăgim apoi că o zi de inspirație – pe care ne-o dorim și de la jucători, și de la Mircea Lucescu! – e răspunsul la problemele cronice ale fotbalului nostru. Dacă Turcia pe care o băteam peste tot în anii ’80 a putut ajunge aici, putem și noi. Primul examen serios – iar prezența lui Mircea Lucescu pe banca tehnică chiar e o garanție a seriozității – e chiar azi.