Coborârea de pe soclu

Gică Hagi s-a urcat singur pe soclu, atunci, în 1998, și, cum realitatea s-a încăpățânat să-i dea dreptate, soclul său s-a tot întărit și s-a tot înălțat, an după an. A contribuit la asta și faptul că, ulterior, a investit banii familiei, cumva împotriva profeției sale, într-unul dintre puținele proiecte cu bătaie lungă – cu toate minusurile sale – nu doar din fotbalul nostru, ci chiar din țara noastră. S-a întâmplat ca tocmai pariul lui, generația crescută în jurul fiului său, Ianis, la academia de la Ovidiu, să devină, din 2019, de la Europeanul de tineret încoace, liantul care a reconectat publicul cu Naționala.

Dacă nu se implica în fotbal în felul în care a făcut-o și alegea atmosfera „cosy” a studiourilor TV, emițând judecați de valoare și arătând cu degetul în stânga și în dreapta, Gică Hagi risca cu siguranță mai puține meme și își rotunjea și mai frumos aura de profet instalat pe un tron de Rege, cu mingea la picioare, în vârful soclului pe care i-l promiseseră, demult, la Universitate, tinerii frumoși și liberi ai anilor ’90.

Cum însă Hagi a ținut-o pe a lui, cu încrederea sa aproape oarbă în fotbalistul român, în fiul său, în viziunea sa, în ceea ce face, soclul s-a tot uzat în timp, iar baroasele primite „la temelie” au spart pietre și-au știrbit muchii. Venirea sa, tardivă și, deopotrivă, precipitată la Națională după ratarea Mondialului, într-un moment în care energiile verii muncheneze din 2024 păreau irecuperabil pierdute, iar jucătorii noștri, în frunte cu Ianis, erau departe de forma sportivă din trecut, a devenit, pentru mulți, prilejul ideal de a-l da jos pe Gică de pe soclu.

Adevărul e că Gică Hagi și-a început noul mandat de acolo, de sus, de pe soclu, cu o viziune auctorială pe care, dincolo de circumstanțele momentului – grupa grea din Nations League, programul ciudat, cu patru meciuri legate, forma sportivă a jucătorilor noștri etc – s-au chinuit să o înțeleagă și jurnaliștii, și publicul, se spune că până și unii „tricolori”. Prima acțiune de lot a ieșit cum a ieșit: 0 puncte și -13 golaveraj. Și, chiar dacă a împărțit „hate”-ul în familie, Gică Hagi trebuie să fi regretat vremurile când certa presa că nu pune mâna să zidească statui pentru membrii „Generației de Aur”.

Au fost zile și săptămâni grele pentru Gică Hagi, care s-a înfipt bine în corzi și a rezistat admirabil, ca un bun încasator, tiradelor de critici. S-a dat și mult „pe lângă”, dar s-au spus și multe adevăruri despre cum a arătat România în primele patru meciuri din grupă. Pentru un tip încăpățânat și orgolios ca Hagi, trebuie să fi fost cumplit de greu să proceseze totul, să accepte unde și cât a greșit, să deceleze cât din ce s-a întâmplat a fost riscul său controlabil, să adune din ruinele atâtor înfrângeri legate puținele piese care se puteau lipi ca bază pentru viitor.

Gică Hagi a început abrupt și hazardat, în stilul curselor sale de la Sportul Studențesc de la mijlocul anilor ’80, când voia să le facă singur pe toate în felul său, chit că cei din jur îl înțelegeau sau nu. Ar fi fost minunat pentru toată lumea ca Hagi să aibă dreptate – și rezultate. Cum perspectiva unei serii prelungite de înfrângeri atârna greu în ghetele jucătorilor – și putea duce în zona recordurilor negative ale Naționalei – Gică Hagi a avut serios de lucru la moral în ultimele zile. Și la moralul propriu, înainte de toate.

După un 0-6 – cât o fi fost el de conjunctural și de nedrept, poate – la Varșovia, selecționerul realmente juca o carte mare, mai ales că, în afara admirabilului său prieten Ilie Dumitrescu cei de prin Federație au stat „pitiți” la greu. Fără a renunța la Ianis, cu un lot care i-a dat destule bătăi de cap, Gică Hagi a găsit, se pare, o formulă de joc echilibrată, în care obsesiile sale pentru calitățile anumitor jucători – Băluță, Ianis Hagi, Florinel Coman – să se armonizeze cu potențarea exprimării celorlalți și cu cea a întregii echipe.

Cu mult suflet, dar, mai ales, cu o partitură bine învățată și interpretată, România a obținut unul dintre rezultatele ei mari din ultima vreme, împotriva unei formații care ne-a bătut categoric pe unde ne-a prins în ultimii ani. Au fost și acum, pe final, câteva decizii discutabile ale selecționerului care ne puteau costa victoria, dar, chiar și fără cele trei puncte, senzația ar fi fost cea a unui meci – și a unei formule de joc – pe care se poate construi.

Încă mai bun decât pe marginea terenului a părut Gică Hagi la conferința de presă de după meci. Zâmbitor, natural, răbdător, deschis, realist. „Îmi aduc aminte de ce a fost în spate şi îmi e greu să vorbesc. E doar o victorie frumoasă şi atât, de aici putem să începem să construim”, a concluzionat selecționerul. Obosit, dar relaxat, Hagi avea aerul omului care câștigase sâmbătă seara, pe Arena Națională, mai ales meciul cu el însuși.

„După aceste patru meciuri pierdute nici n-am ieșit din casă. Am stat să analizez, în mintea mea era să schimb ceva. Oi fi eu mare Hagi, dar…”, a scăpat Gică o nuanță, la fel de fină ca driblingurile sale de pe vremuri. Fraza, rămasă în suspans, a fost continuată, cu un zâmbet, de traducătoarea de limba poloneză. „Oi fi eu mare Hagi, dar…” – după o conferință de presă lungă, dublată la rându-i de traducerea în paralel, marele Hagi coboară de pe podiumul cu sponsorii Naționalei în fundal și se pierde repede printre jurnaliștii agitați de la zona mixtă. Poate a fost doar o senzație, dar omul în sacou bleu închis, împuținat de vârstă și de nopțile nedormite din ultimele zile, părea să fi coborât între timp – cu de la sine putere – de pe soclu…