În afara terenului. Ce fac sportivii de performanță după ce termină cu sportul de performanţă? (I)

Se trezesc devreme, aleargă între școală și antrenamente, își petrec vacanţele în cantonamente. Merg la concursuri, câștigă medalii și trofee și se gândesc prea puţin la ce vor face după. Un „după” care pentru unii sportivi de performanţă vine mai repede și mai abrupt; pentru alţii, natural, atunci când își ating limitele fizice. Dar pentru toţi înseamnă finalul unei cariere pentru care și-au dedicat toată viața; un final pentru care sunt sau nu sunt pregătiți.

Cum aleg încotro s‑o apuce după ce s-a terminat cu sportul și cu aplauzele? Cât de greu le este să găsească un nou drum profesional? Și cât de pregătiţi sunt pentru o viaţă fără sport? Sunt întrebări la care am încercat să răspundem prin poveștile care urmează. Zece la număr, împărțite pe parcursul a cinci articole în zilele următoare.

Serial de Andreea Giuclea, realizat în parteneriat cu DoR

Fotografii de Mircea Reștea

George Baltă

29 de ani, fost rugbist

George Baltă se trezește în fiecare zi la 6:00, să nu prindă aglomeraţie în drum spre muncă. Lucrează la o companie de telecomunicaţii până la prânz, apoi se odihnește o oră și începe mișcarea: stă 40 de minute într‑un verticalizator – un aparat care îl ţine în poziţie verticală –, o jumătate de oră pe bicicletă, apoi face exerciţii cu ganterele. Când e frumos afară, dă ture de stadion cu o bicicletă specială.

Mișcarea îi lipsește cel mai mult de când e în scaunul cu rotile. Avea 20 de ani când și‑a fracturat coloana în timpul unui meci amical, în primul an de seniorat la CSM București. „De ce mai sunt eu în stare?”, s‑a întrebat în cele cinci luni în care‑a stat în spital, dintre care șapte săptămâni în pat, neputând mișca nimic de la gât în jos. Știa să joace rugby și să construiască avioane – se angajase într‑o fabrică de lângă aeroportul Băneasa, pentru că „la 18–19 ani nu‑ţi mai vine să‑i ceri bani mamei”–, dar nu mai putea face niciuna dintre ele.

A început recuperarea și și‑a dat seama că doar așa poate deveni mai independent. „Ăsta e adevăratul sport de performanţă”, spune despre serile în care tremura în pat de la efort. Ajutat financiar de Federaţia de Rugby, de foști colegi și prieteni, și‑a cumpărat și acasă echipamente. Ca să‑și pună și mintea la muncă, a făcut Facultatea de Sociologie la Universitatea Spiru Haret, dând examenele pe calculator. Acasă are și un al doilea job: face documentare pentru o editură. I‑ar plăcea să lucreze în aer liber, pentru că statul cu ochii în calculator de dimineaţă până seara nu e pentru el. Cel mai mult și‑ar fi dorit să antreneze, dar nu știe cum să nu sperie copiii când l‑ar întreba ce‑a păţit.

Când e vreme bună, e nelipsit de la meciuri – ale fostei echipe, ale naţionalei sau derbyuri din campionat. Ar intra oricând din nou în teren, măcar să le care apa băieţilor. „Nu regret absolut deloc c‑am păţit asta din cauza rugbyului. Asta mi‑a plăcut, asta am făcut.”

Paula Ivan

52 ani, fostă atletă

Părinții Paulei Ivan n-au vrut s-o lase să plece în clasa a IX-a din satul giurgiuvean Herești în București, la o școală sportivă. Se gândeau că mai bine își vede întâi de școală, dar profesorul de sport care a descoperit-o în clasa a VII-a le-a explicat că poate ajunge o sportivă mare. Până la urmă au cedat și, la 25 de ani, Ivan a devenit campioană olimpică la atletism. În 1988, la Olimpiada de la Seul, a cîștigat argint la 3.000 de metri și aur la 1.500, cursă în care a bătut în cuie un record olimpic încă valabil: 3:53.96.

Trebuia să învețe bine chiar și la liceul sportiv, pentru că cei care luau sub șase erau scoși în față la antrenament. După liceu s-a gândit să dea la facultate, dar antrenorul i-a spus că poate și mai târziu și că „ori face sport și îl face bine, ori școală și o face bine”. A ales, o perioadă, sportul, pentru că n-avea cum să le facă în același timp, fiind 11 luni pe an în cantonamente: la Poiana Brașov, la Băile Felix, la Slănic Prahova; pentru Seul s-a antrenat chiar în salină.

La doi ani după titlul olimpic a rămas însărcinată și s-a retras. A devenit antrenoare și și-a continuat studiile cu Facultatea de Educație Fizică și Sport (la Universitatea Ecologică), un master la Spiru Haret și doctoratul la I.N.E.F.S. din Chișinău, la distanță. A revenit în 1998, la 35 ani, cu gândul la Olimpiada din 2000. N-a fost selectată să facă parte din delegație, deși avusese la un concurs al treilea timp din România, așa că s-a retras definitiv.

Acum e lector universitar la Spiru Haret, la catedra de atletism, unde îi învață pe viitori antrenori sau profesori de sport cum să predea corect atletismul. Crede că a fost norocoasă că a avut în jur oameni de la care a primit sfaturi și îndrumare, și ca sportivă, și după. A antrenat la același club, Olimpia, unde lumea o știa și putea cere sfaturi antrenorilor mai în vârstă, iar la facultate au ajutat-o ceilalți profesori, și ei foști sportivi. Cariera universitară i s-a părut ceva nou, dar nu dificil, pentru că știe ce să-i învețe pe studenți. „Predau ce am făcut ani de zile, și am făcut bine. De ce să nu-i învăț și pe alții?”

Acest material a fost realizat în cadrul programului de burse jurnalistice „Viitor la purtător”, susţinut de NN România și organizat de DoR.