Amintiri neplăcute: în ciuda omagiilor, Wenger își ia adio de la Old Trafford cu o înfrângere dureroasă. Dar obișnuită

Danny Coposescu 29 aprilie 2018

Amy Lawrence e o somitate în ce-o privește pe Arsenal în general, și pe Arsène Wenger în particular. Jurnalista a reușit să distileze geniul acelui sezon neînvins din 2004 și în același timp să explice pe înțelesul tuturor chinurile de pe Emirates în ultimul deceniu. Așa că e de înțeles de ce tocmai ea a fost în stare să prezică aproape perfect ultimul meci al francezului pe terenul celei mai mari rivale. Fără să spună ceva explicit, Lawrence a anticipat – doar prin titlul unui articol – desfășurarea acțiunii la Manchester: „Wenger încearcă să evite o ultimă suferință pe Old Trafford cu Arsenal‟.

Într-un fel, a reușit. N-a fost acel 6-1 din februarie 2001, un an în care Man Utd lua al treilea titlu consecutiv; nici acel 8-2, probabil un nadir pentru al doilea act din epopeea lui Arsène în nordul Londrei. Dar a fost o înfrângere, a 17 din ultimele 19 pe teritoriul care-i aparține acum lui José Mourinho. Parcă pentru a contura și mai clar tâlcul, ghici cine i-a acordat un trofeu simbolic lui Wenger, înainte de ultima dezamăgire pe meleagurile astea? Tocmai omul care le-a provocat pe cele mai multe, Alex Ferguson. Că cei doi, plus Mourinho, s-au îmbrățișat călduros înainte de jocul ăsta a reconfirmat realitatea pe care-o cunoaștem cu toții: derbiul ăsta trăiește de mult doar pe reputație.

„We want you to stay‟

Politețurile din partea demnitarilor au intrat în contrast strident cu atitudinea fanilor lui United. Fără chef de omagii respectuoase, dincolo de o rundă de aplauze înaintea primului fluier, publicul gazdă s-a distrat copios pe seama unui antrenor care le-a provocat destule suferințe. Victoriile uriașe ale lui Arsenal pe Old Trafford, în 1998, 2002 sau 2003, or fi din altă epocă, dar până și cei mai tineri suporteri cunosc impactul lor. Așa că nimeni nu le-o poate lua în nume de rău. Măcar în artera asta a mai rămas ceva sânge înfierbântat, după cum se vede și din răspunsul: „He won the league here!

Dar astea sunt doar rămășițe nostalgice. Până la urmă, jocul ăsta a fost antiteza unui derbi: fără miză, fără prea multă energie și cu puțin spectacol. Dovada? Urmărește cu atenție reacția tribunelor la golul din minutul 91 al lui Marouane Fellaini. Sigur, zgomotul e considerabil și destui indivizi țopăie cu brațele în aer. Dar nimeni nu te poate convinge că ar fi vorba de extazul nestăvilit al unui victorii in-extremis contra unui inamic atât de vechi.

Pogba a deschis scorul, dar dacă mai pui la socoteală și reținerea complet artificială a lui Mkhitaryan, care și-a reprimat fericirea după egalare de parcă s-ar fi născut în tricoul lui United, rămâi cu impresia unui ultim episod complet antitetic serialului pe care l-a regizat Wenger în întâlnirile astea.

„E păcat, pentru că am avut o prestație pozitivă, dar am plătit pentru oboseala din ultimele 20 de minute. În principal, jucătorii s-au descurcat foarte bine. Păcat că nu și-au primit răsplata pentru asta. Toată atmosfera a fost foarte frumoasă. M-am bucurat de ea, dar sezonul viitor altcineva va fi pe bancă și totul va fi din nou ostil.‟

Poate că, date fiind condițiile, nimic nu contează mai mult decât primul 11 al lui Arsenal. Nelson, Maitland-Niles, Mavropanos au completat o echipă tânără care a impresionat prin tenacitate, dar a dezamăgit din naivitate. Și Arsène Wenger ar putea deja să cânte liniștit „My Way‟, numai că Arsenal mai are de jucat cel puțin un meci esențial: returul cu Atletico Madrid din semifinalele Europa League. La Londra s-a terminat 1-1, după ce Arsenal a scăpat printre degete o victorie mare.

Liverpool în pericol, City în cartea recordurilor

Pe de-o parte, ce s-a întâmplat sâmbătă pe Anfield e ușor de înțeles. De la euforia intoxicantă a unei semifinale de Champions League, la mediocritatea unei întâlniri cu o candidată la retrogradare. Pe de altă parte, Stoke a știut exact cum să profite de mahmureala previzibilă a lui Liverpool, într-un egal fără goluri. Cinci schimbări în primul 11 al gazdelor au afectat fluiditatea unei echipe care rămâne subțire în ceea ce privește lotul. Asta s-a văzut și săptămâna trecută, în acel 2-2 cu West Brom, deja o divizionară secundă în așteptare. Cu Stoke putea să se termine mai bine, dar Mo Salah a ratat necaracteristic o ocazie singur cu portarul. În plus, arbitrul a refuzat un penalti pentru un henț la Erik Pieters mai evident decât cel al lui Milner, pedepsit în jocul cu Roma. Dar putea să fie și mai rău, mai ales când lui Ryan Shawcross i-au lipsit vreun centimetru sau doi pentru a agăța mingea în poarta goală.

În ciuda relaxării lui Klopp, rezultatul ăsta ar putea avea consecințe serioase. „Am văzut tot ce voiam să văd în afară de bucurie în joc, dar e greu în zile ca asta. N-am marcat, nu e cea mai bună zi din viața mea, dar cu siguranță am avut zile mai proaste.‟ Problema e că urmează șapte zile de foc pentru Liverpool. După returul de miercuri, în Italia, urmează o deplasare la Chelsea.

Londonezii au câștigat la Swansea, prin golul cu numărul 50 în Premier League pentru Fabregas, și sunt la șase puncte în urma viitoarei adversare, cu un meci în mână. Antonio Conte vorbește încă despre „speranțele‟ de a prinde un loc de Champions League și șansele există. Până duminica viitoare, întreg sezonul lui Liverpool se poate întoarce la 180 de grade dacă Klopp nu reușește să mai smulgă cel puțin două zile grozave din partea jucătorilor săi.

În fine, bineînțeles că trebuie să menționăm al 853-lea record egalat de Man City sezonul ăsta. Victoria cu 4-1 de la West Ham a adus-o pe campioană la 100 de goluri: prima echipă care atinge borna asta după doar 35 de etape din 1932 încoace. Mai lipsesc trei puncte– și alte două goluri – până când și performanțele lui Chelsea din 2005, respectiv 2010, să rămână în urma unui colectiv care-și scrie, săptămână de săptămână, un nou loc în istoria Premier League.

 

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.