Basmul lui Bournemouth în Premier League: cum a reușit trei promovări în cinci ani, păstrându-și sufletul pe parcurs

Eddie Howe, antrenorul de 38 de ani al lui Bournemouth, îl ascultă atent pe reporterul de la BBC. Ochii lui albaștri îl fixează pe jurnalistul aflat în afara cadrului și încep să joace în orbite la auzul unei anumite întrebări, căutând parcă răspunsul pe tavan și pe pereți. Întrebarea este dacă Howe e capabil să absoarbă cu adevărat semnificația a ceea ce tocmai s-a întâmplat. Urmează un zâmbet smuls parcă dintr-o reclamă Colgate din partea managerului englez, și replica: „Mintea mi s-a dus deja la meciul cu West Brom.‟

Ceea ce tocmai s-a întâmplat e că nou-promovata AFC Bournemouth a învins acasă, pe Dean Court, marele Manchester United. La exact șapte zile după ce au bătut și pe Chelsea pe Stamford Bridge. În primul sezon în prima ligă engleză din istoria de 125 de ani a clubului. Se poate spune, deci, că Bournemouth și Eddie Howe au avut o săptămână destul de bună.

Și totuși, de ce atâta tam-tam? Bournemouth nu e prima echipă mică care ajunge în Premier League. Anul trecut, Burnley a devenit cel mai mic oraș reprezentat în liga de top a Angliei. Și a retrogradat prompt de pe penultimul loc. În plus, să o înfrângi pe Chelsea, chiar și acasă la ea, nu mai e chiar așa mare lucru sezonul ăsta. Nici Man Utd nu e același bau-bau de pe vremea lui Alex Ferguson. O fi avut Bournemouth o săptămână de pomină, dar echipa e în continuare la doar două puncte de locurile care duc înapoi în Championship, alături de Burnley.

Până la urmă, ce e atât de special la povestea unui club obscur care își trăiește minutul solitar de faimă, ca multe altele înaintea lui?

***

25 aprilie 2009. E minutul 80 și scorul e tot 1-1. Pe Dean Court sunt ceva peste 11.000 de oameni, majoritatea îmbrăcați în roșu și negru, culorile favoriților. Pentru că stadionul e plin până la refuz, unul dintre nefericiții care au rămas fără bilet vede meciul cu Grimsby Town suspendat într-un copac care se înalță deasupra micuțelor tribune. Meciurile de neratat cer sacrificii. Și ăsta chiar e un meci pe care nu vrei să-l pierzi.

Bournemouth atacă disperat pentru că știe că trebuie să câștige pentru a nu cădea din liga a patra în abis. League Two (așa se numește eșalonul patru în nomenclatura derutantă a fotbalului englez) este ultima ligă din structura English Football League. Sub ea se află semi-profesionismul din atât de nihilistic numitul Non-League Football. Dacă Bournemouth ajunge în acea prăpastie, se va desființa.

E lesne de înțeles, deci, de ce zgomotul pe Dean Court crește în minutul 80, când o centrare plouată din marginea careului cade la picioarele atacantului casei, Steve Fletcher. Fletcher are 37 de ani și a jucat peste 500 de meciuri pentru Bournemouth.

Preluare pe piept. Stadionul inspiră brusc la unison. Mingea cade și sare din gazon. Fletcher își rotește corpul spre poartă. Își duce piciorul drept în spate, ca un arcaș care trage de coardă. „Te rog, dă pe poartă, doar dă pe poartă!‟, își spune atacantul în acea secundă parcă înghețată în timp. Gheata lovește tare în mingea suspendată. Plasa superioară se scutură violent. Înainte să se fi oprit din tremurat, Fletcher a luat-o la fugă deja spre tribuna învolburată, cu tricoul fluturând în mâna dreaptă ca un steag.

Fluier final. Bournemouth 2-1 Grimsby. Terenul e invadat de suporteri în delir care aleargă spre eroii lor. Eddie Howe are lacrimi în ochi și zâmbetul refuză să-i părăsească fața. Nu știm ce făcea fanul cățărat în copac, dar, pentru binele lui, e de sperat că s-a bucurat ceva mai reținut.

***

În 2009, Bournemouth se afla în insolvență și începea sezonul cu o penalizare de 17 puncte, din cauza neregulilor financiare. Atunci, clubul era la propriu ultimul din Anglia: al 92-lea din 92 în toată structura Football League. Chinurile economice nu erau nimic nou pentru fanii lui Bournemouth, care salvaseră echipa de la lichidare în 1996 cu banii proprii.

Când Eddie Howe, un fost fundaș al clubului mult iubit de suporteri, era numit antrenor în decembrie 2008, Bournemouth era tot pe ultimul loc în League Two, cu -10 puncte. E clar de ce evenimentele care au culminat în meciul cu Grimsby Town sunt poreclite „The Great Escape‟. Trei promovări și cinci ani mai târziu, Eddie Howe a fost votat antrenorul deceniului în Football League.

Howe a reușit de-a lungul timpului să imprime echipei un stil atractiv de joc, bazat pe posesie și pe pase rapide, la firul ierbii. În sensul ăsta, e un antrenor englez care sparge tiparul. Deși jocul „tipic‟ britanic (mingi lungi aruncate către vârfuri înalte și puternice) a cam dispărut din Premier League, el supraviețuiește bine mersi în ligile inferioare. Stilul mai „continental‟ de la Bournemouth le-a permis însă să marcheze peste 100 de goluri sezonul trecut. Howe spune că a învățat de la Brendan Rodgers, fostul antrenor al lui Liverpool care a promovat la rândul lui în prima ligă cu o echipă mică, Swansea. La tactica asta se adaugă un efort enorm din partea jucătorilor, cărora li se cere să alerge constant mai mult decât adversarul. Ceea ce și reușesc, după cum arată Dan Gosling, mijlocașul lui Bournemouth care a stabilit un nou record pentru distanța alergată într-un meci de Premier League: 13,8 km.

Dar succesul clubului nu se datorează numai celor de pe teren și de pe bancă. Toate victoriile lui Howe ar fi fost de prisos dacă problema datoriei de patru milioane de lire care mai atârna încă de Bournemouth în 2011 nu era rezolvată de, surpriză, un investitor rus în fotbalul englez. Maxim Demin, patronul echipei, este însă diferit de compatriotul său de la Chelsea. Omul de afaceri a investit mult în stabilizarea situației financiare, nu în lotul de joc. Faptul că are un finanțator rus nu-i permite nici acum lui Bournemouth să arunce cu bani după jucători cu nume, motiv pentru care asamblarea întregului lot a costat de zece ori mai puțin decât a plătit Man Utd pe transferuri vara asta.

În ciuda investițiilor și a ascesiunii spectaculoase, Bournemouth rămâne puțin altfel decât celelalte echipe din Premier League, mai aproape de imaginea tradițională a echipei care aparține comunității. Directorul executiv și directorul comercial sunt oameni care au crescut în Bournemouth. Secretarul clubului a fost, de-al lungul anilor, și responsabilul cu echipamentul de joc, crainicul stadionului și organizatorul loteriei. Îngrijitorul terenului spune că are în subordine aceeași echipă ca în vremurile întunecate din League Two. Deși s-au schimbat multe de atunci, legătura strânsă și sinceră dintre echipă și locuitorii orașului din sudul Angliei a rămas aceeași.

***

Astăzi, Bournemouth joacă în deplasare la West Bromwich Albion. Are nevoie de un rezultat bun pentru a-și păstra avântul și distanța precară față de locurile retrogradabile. S-ar putea să piardă. S-ar putea să cadă înapoi în Championship la sfârșitul sezonului, așa cum a făcut-o și Burnley anul trecut. Experiența spune că ce s-a întâmplat cu Chelsea și Man Utd, deși admirabil, nu sunt altceva decât rezultate de conjunctură. Echipele mici, cu adevărat mici, nu rezistă mult la înălțimea amețitoare din Premier League și, mai devreme sau mai târziu, revin la locul lor, în obscuritatea ligilor inferioare. Sau poate că nu.

Dar ce-i sigur e că merită să te oprești la povestea pe care o au de spus. În vremuri în care cei puternici devin tot mai puternici și lasă totul în urmă, în care inegalitățile vaste dintre cluburi fac surprizele autentice tot mai rare, Bournemouth vine ca o gură de aer proaspăt pentru cei care simt sufocați de status quo. E dovada vie că lucrurile pot fi făcute și altfel. Și atunci când la poveste se mai adaugă și un scenariu în care David învinge doi Goliați într-o singură săptămână, poate că acele rezultate de conjunctură merită și sărbătorite.