Campionatele din umbra Campionatului: jucat pe un câmp din Buftea, de câțiva copii entuziaști și curajoși, fotbalul se simte cel mai bine

Pe un teren de fotbal sintetic din Buftea, într-o dimineață însorită, câțiva fotbaliști de 14-16 ani s-au strâns în patru echipe ca să dovedească, fiecare alături de ai lui, că merită să plece acasă cu trofeul Campionatului Național de Fotbal Unificat în 7. Turneul ăsta e un proiect-copil al Federației Române de Fotbal în parteneriat cu Special Olympics (organizație care se ocupă cu integrarea persoanelor cu dizabilități în societate, prin sport), parte din proiectul-mamă „Împreună suntem fotbal”. Tineri sportivi, atât din școli normale cât și din cele pentru juniorii cu nevoi speciale s-au adunat în mijlocul terenului și au luptat pentru victorie, după un an plin de partide și rivalități în etapele regionale: au trecut de peste 90 de echipe ca să ajungă în finala de la Buftea.

Era aproape nouă dimineața când unul dintre cei doi arbitri, un puști pe la vreo 17-18 ani, i-a așezat la marginea terenului în două șiruri paralele pe fotbaliștii din echipele venite din Iași și din Târgu Jiu, pentru finala mică. „Ați venit aici pentru finală”, le-a spus el serios, „așa că nu vreau să aud comentarii”. Băieții au dat noroc fiecare cu fiecare și au început jocurile de glezne și săriturile de încălzire.

La Unificat în 7, „în orice moment al meciului trebuie să fie pe teren patru din șapte jucători cu dizabilități intelectuale (ceilalți trei sunt numiți ‘parteneri’), iar faptul că joacă împreună, devine un vehicul de integrare socială”, spune directorul sportiv al Special Olympics, Viorel Mocanu. „Noi nu urmărim performanța, ci menținerea, ameliorarea stării de sănătate a acestor sportivi”.

Competițiile se desfășurau și înainte de intervenția FRF și „Împreună suntem fotbal”, în circuite mai mici, întâlniri organizate de cei de la Special Olympics, însă de când Federația a luat sub aripă proiectul și l-a așezat la același nivel cu campionatele școlare și universitare, a dat un cu totul alt sens fotbalului. Juniorii dau o mai mare importanță pregătirii de când știu că părinții adoptivi ai programului sunt cei care au grijă de Naționala României. „Copiii au diferite niveluri de dizabilități, dar unii au nevoie, de exemplu, de logoped, și de când cu campionatele performează mai bine și la logoped”, subliniază Mocanu, „pentru că le crește încrederea de sine și vor să progreseze. Sunt premiați, recunoscuți și se simt importanți. Se trezesc și-și încep ziua după ce-și pupă medalia”. Totodată, dacă profesorii din școlile speciale aveau probleme să-i facă pe elevi să asculte și să respecte principii general valabile, acum, după apariția proiectului, e de ajuns să le spună că dacă nu ascultă, s-ar putea să nu mai participe și se cumințesc deodată. 

„Unificatul în 7” se desfășoară invers, pe lățimea unei jumătăți de teren, iar porțile sunt puse față-n față: un fel de fotbal în ramă, inception. Îți ia câteva minute să te obișnuiești cu dispunerea pe de-a latul a jucătorilor, dar nu e imposibil. Ei sunt șapte într-o echipă, după cum se deduce și din numele competiției, iar patru dintre jucători trebuie să aibă un IQ sub 70. Un meci este împărțit în două reprize de 12 minute fiecare.

În timp ce băieții se agitau pe teren și se pregăteau de începutul meciului, echipa FRF pregătea trofeele și diplomele pe care urmau să le primească primele patru echipe din clasament (finala începuse cu o zi înainte, cu meciuri în paralel, cu șapte echipe aliniate la start). Pe lângă asta, diplome pentru toată lumea și câteva mingi de fotbal de echipă. Cameramanii și un fotograf erau gata să le imortalizeze parcursul, dar tribunele de câteva rânduri dispuse la nivelul unui prim etaj al clădirii cu vestiare și birouri ale FRF erau goale. Eram acolo unde începe câmpul, locul prin care trec capre, oi și căruțe trase de cai și care e survolat non-stop de avioane care vin sau pleacă din București. Era genul de finală tăcută, savurată cel mai bine de la firul ierbii sintetice, în sufletul jucătorilor, lângă mascota FRF, un băiat deghizat într-o minge de fotbal, care spunea într-un ton înfundat că nu-i e cald acolo înăuntru. 

Copiii din Iași purtau tricouri verzi, cei din Târgu Jiu – roșii cu guler alb. Îi vedeai pe toți după mers, după pieptul scos în față, după cum se agitau, că era o zi importantă pentru ei. O finală mică la fel de importantă precum partidele Naționalei de la EURO – juniorii o urmăriseră cu o seară înainte, când trăseseră chinuit de egalul cu Elveția. Știai că au stat să urmărească jocul tricolorilor când îl auzeai pe unul dintre antrenori muștruluindu-i pe băieți de pe marginea terenului la pasele slobode din meci. „Dorineee, tu ești sănătos!? Vezi? Asta înseamnă să te culci la două noaptea”. Mai observi și că băieții nu sunt, în general, cei mai uniți când vine vorba de jucat în echipă, când auzi un „dă drumul la minge, mă, că nu ești tu marele fotbalist s-o ții!” sau „lasă freza, du-te și ajută-l, măă”.

Pentru asta, antrenorii lucrează constant, fiind unul dintre scopurile principale ale proiectului – munca în echipă. Băieții vor să fie în teren, vor să joace, vor să câștige, însă nu știu încă, de-a-ntregul, cum să împartă terenul cu ai lor coechipieri. Campionatul e abia la a doua ediție, nu putem vorbi despre echipe închegate, însă campionatul „Împreună suntem fotbal” face parte dintr-un plan grassroots pe termen lung (până în 2020, momentan) al Federației Române de Fotbal de a provoca cât mai mulți copii să joace fotbal la nivel competițional, indiferent de gen, rasă, vârstă, status familial sau situație materială. Totodată, proiectul trebuie să implice cât mai mulți oameni în jurul fenomenului fotbalul. Pentru Special Olympics, direcția principală este integrarea juniorilor, egalitatea dintre jucători, respectul față de ei ca față de orice fotbalist român, lucru despre care Mocanu crede că s-a văzut clar în finala de la Buftea. 

Dacă fotbaliștii juniori sunt încă individualiști, sunt totodată promți, gata să-și schimbe colegii din teren, cu plămânii pregătiți pentru susținere, cum sunt și ai antrenorului ieșean care insista pe jocul coerent al echipei lui. „Dacă eu zic ‘joacă lung’ și tu driblezi în fața porții, păi să nu-ți scad eu trei puncte la purtare?” Îi recunoști portul moldovenesc după ce-l auzi strigând și „portaaar, urcă o leacă mai sus!”. După cele două reprize încheiate indecis, 1-1, s-a ajuns la golul de aur, prelungirile în care se aștepta punctul de departajare, venit la un moment dat din partea echipei din Tîrgu Jiu. Urmează euforia victoriei preț de câteva secunde, țipetele, îmbrățișările, pumnii bătuți în piept.

Scorul la Unificatul în 7 trebuie urmărit de fiecare în parte, pentru că la Buftea nu a existat o tabelă digitală, dar e de ajuns să urmărești mingea și jucătorii care-și dau tricourile jos și cărora brusc li se dublează pieptul, că doar au marcat într-o finală spre care și-au făcut loc de-a lungul anului. În timp ce băieții cresc, capătă încredere în propriile forțe, învață să fie în echipe și să creadă că merită să fie într-o finală.

În cel de-al doilea meci se auzea (Cluj-Timișoara) se auzea cel mai bun sfat de la un antrenor către echipă. „Respiră”. „Respiră”. „Respiră”, cuvânt care venea la interval de câteva minute, care devenise previzibil la un moment dat și care cred că ar prinde bine oricui ar înțelege să-l primească și să-l folosească înțelept.

Jucătorii verzi ai Clujului au respirat și au început partida contra timișorenilor (îmbrăcați într-un galben fosforescent)printr-un cerc din care s-a auzit tare, la unison, „Victorie!” După un alt egal și între cele două, antrenorul clujean își întreba calm portarul: „Bă, tu știi că ai voie să prinzi mingea cu mâna?” La fel ca în prima partidă, antrenorii își băteau la cap jucătorii să ajute la atac, să dea, sau să nu dea „iar” cu capul și observau nivelul de efort. „Tu nu ești transpirat, mă, uită-te la ăștia, toți îs transpirați și tu?”

A fost și la juniori cu faulturi, cu rostogoliri în iarbă și vânătăi. Cu dramatizări. Timișoara a dat golul de aur pentru 2-1, deși din tribune, juniorii de la meciul anterior strigau pentru Cluj. Fotbaliștii Timișoarei au plecat acasă cu titlul de „campionii, campionii, ale, ale, ale!”, împroșcați de confetti și fără să-și mai încapă în piele de mândrie. Veniseră în echipamentul fosforescent și clar au fost remarcați. Era momentul pe care-l așteptaseră tot anul și profitau de fiecare clipă să țopăie și să-și scoată medaliile în față la pozat. După festivitate, se auzea și deznodământul victorios al unuia dintre juniori, care-și atârnase brațul după gâtul unui coleg. „Hai mă c-am fost cei mai buni!”   

Echipele finaliste au fost din: Sfântul Gheorghe (locul 7), comuna Filipeștii de Târg (locul 6), comuna Râmnicelu (locul 5), Iași (locul 4), Târgu Jiu (locul 3), Cluj (locul 2), Timișoara (locul 1).