Castele de nisip pe malul Dunării. Cu Eliza Buceschi şi alte jucătoare de naţională, Dunărea Brăila trebuia să fie revelaţia handbalului românesc

CSM București se pregătește de duelul cu Ferencvaros din sferturile Ligii Campionilor (vineri, ora 20.00). În conferința de presă dinaintea întâlnirii, căpitanul Oana Manea a spus că lipsa de competiție din campionatul intern se simte în meciurile puternice pe care echipa sa le joacă în Liga Campionilor; în campionatul intern, pe care l-a câștigat cu patru etape înainte de final, CSM a pierdut un singur meci, cu Dunărea Brăila.

 “Din păcate, campionatul nostru nu este atât de puternic şi asta nu ne ajută foarte mult. Dacă am avea adversari mai puternici, ar fi altceva şi pentru noi, ne-ar ajuta în Liga Campionilor, pentru că acolo întâlneşti numai adversari puternici.”

Ca să înțelegem mai bine de ce e greu să apară și în România adversari pe măsura CSM-ului, vă prezentăm mai jos un fragment dintr-un text publicat în DoR #27 despre ce înseamnă handbalul de performanță într-un oraș mic, la o echipă finanțată din bani publici, unde joacă sezonul acesta mare parte din naționala României.

**

Întâi a şocat-o viscolul din ianuarie. Ajunsese în Brăila pe cod roşu, dar nu straturile groase de zăpadă care au blocat drumurile au surprins-o, ci vântul tăios care bătea dinspre Dunăre şi-ţi lua răsuflarea.

Aşa că nu s-a prea plimbat pe străzile dispuse în semicercuri concentrice, care pornesc şi se întorc pe faleza îngheţată şi pustie. N-a prea ieşit nici prin centrul monument istoric, cu al său ceas albastru, cu teatrul vechi de 150 de ani şi cu clădiri construite la finalul secolului XIX de familii de negustori sau artişti, cu faţade împodobite cu arcade, coloane şi stucaturi acum scorojite. N-a prea bătut nici pietonala principală, mai goală într-o vineri seara la -9 grade, când doar câţiva tineri fumau zgribuliţi în faţa barurilor, decât într-o luni dimineaţa ceţoasă, când oameni de toate vârstele patinau pe gheaţă, salutându-se şi întrebându-se de impozite sau de când le intră banii.

S-a plimbat între sală şi acasă, aşteptând primele meciuri. De asta venise, să joace.

Sosirea Elizei Buceschi la Brăila a fost o ştire importantă în handbalul feminin în decembrie 2016. La 23 de ani, coordonatoarea de joc a naţionalei jucase un an în Germania şi şase luni în Danemarca, dar venea după un an fragmentat de accidentări – la gleznă, umăr şi genunchi.

Nu se integrase bine în Danemarca, unde fusese mai mult rezervă, iar oraşul de la malul Dunării i s-a părut un loc bun să-şi reintre în formă.

În primul rând, pentru că le cunoştea pe multe dintre jucătoare de la naţională. Apoi, echipa de handbal, devenită în ultimii ani emblema unui oraş în care nu se întâmplă prea multe, avea unul dintre cele mai bune sezoane din istorie. Era încurajată de una din cele mai intense galerii din ţară şi, deşi avusese probleme financiare la începutul lui 2016, părea că s-a redresat. Nu în ultimul rând, era antrenată de Costică Buceschi, fostul secund al naţionalei, tatăl Elizei şi antrenorul care o putea ajuta „să redevină ce-a fost”, jucătoarea care la 21 de ani era numită cea mai bună tânără handbalistă din Liga Campionilor.

„Când zici Eliza Buceschi, zici ceva, nu întrebi «Cine?»”, crede Ana Maria Niculescu, om de comunicare şi marketing la club, care înainte mergea la meciuri ca suporter.

„N-am adus-o pe Neagu, am adus-o pe Eliza, e acelaşi lucru.” Presa locală a scris şi ea de „supertransfer”, iar suporterii i-au urat „Brăila te iubeşte” sau „Te aşteptăm cu braţele deschise”.

Cu ea în echipă, puteau spera la titlul naţional.

*

Al doilea şoc a venit la primul meci jucat în Brăila. Pe 15 ianuarie, în Sala Polivalentă încercuită de mormane de zăpadă şi îmbrăcată pe interior în lambriuri din lemn erau bărbaţi cu căciuli îmblănite şi femei înfofolite în geci groase. Erau pensionari care vin de când echipa era într-o divizie inferioară, dar şi oameni care au descoperit handbalul recent, de când naţionala feminină a câştigat un bronz mondial şi Federaţia de Handbal îl promovează ca „Noul Sport Naţional”. Unii au jucat handbal în copilărie şi le-a rămas în suflet, alţii vin pentru că nu mai există echipa de volei care făcea furori pe vremuri şi pentru că un meci al Dunării „e singurul moment care te mai destinde şi te mai relaxează în Brăila.” Mai erau ziarişti locali care credeau că Eliza e un plus pentru echipă chiar şi ieşită din formă, handbaliste de la Liceul Sportiv şi copii care se întrebau cum de a venit o astfel de jucătoare tocmai la Brăila. În colţ, ca întotdeauna, era galeria.

Publicul ocupa cam jumătate din cele 2.071 de scaune galbene şi albastre, care în prima parte a sezonului fuseseră pline până la refuz. Pe unii îi ţinuse acasă frigul sau dublarea preţului biletelor, care au sărit la 10 lei în 2017. Alţii erau dezamăgiţi de ultimele meciuri, mai ales de cele două înfrângeri cu echipe mai slab clasate.

Eliza debutase în meciul pierdut cu 25–19 în deplasare la Vâlcea. Înscrisese patru goluri, dar nici ea, nici echipa nu avuseseră o zi prea bună, aşa că acum avea emoţii. Deşi îşi propusese să nu pună presiune pe ea, ştia că cei din jur au aşteptări. Că adversarele de la Măgura Cisnădie îi vor acorda atenţie mai mare şi că suporterii sunt în sală şi pentru ea, cum sunt şi pentru celelalte jucătoare de naţională, ca Gabriella Szűcs, apărătoarea cu dublă cetăţenie, română şi maghiară, ca energica Mădălina Zamfirescu, centrul de 22 ani care a debutat în decembrie la Campionatul European, ca sprintena Aneta Pîrvuţ-Udriştioiu, care poate juca şi extremă şi inter dreapta, sau ca interul de 22 de ani Gabriela Perianu, cu care brăilenii se mândresc cel mai mult, pentru că e de-a lor.

La 1,75 metri, Eliza, cu gropiţe în obraji şi păr lung, şaten, nu era cea mai înaltă de pe teren. Ea a înscris însă primul gol, după ce-a şerpuit printre apărătoarele adverse şi a strecurat mingea printre picioarele portarului. A mai marcat de cinci ori, iar Dunărea a câştigat cu 29–21. Victoria a mulţumit-o, deşi echipa a început greoi şi în primele 15 minute a fost condusă de echipa de pe locul 10. Ştia că mai sunt multe de pus la punct, dar avea răbdare.

Însă nu toţi aveau. După meci, când jucătoarele se îndreptau spre vestiar, din colţul tribunei s-a auzit „Veniţi încoace şi salutaţi / Nu vă întoarceţi şi plecaţi.” Era galeria, 15–20 de tineri cu steaguri alb-albastre încolăcite la gât, care îşi spun Legio Azzurra, de la albastrul Dunării. Unii sunt încă la liceu, alţii lucrează în baruri, pe şantierul naval sau la firmele părinţilor, dar încearcă să fie în tribună meci de meci. Spun că handbalul e „singurul sport care ne mai ţine în viaţă, singura noastră bucurie”, „pe locul doi, după familie”, aşa că îşi iau zile libere sau fără plată şi strâng bani pentru deplasări, „sacrificii pe care puţini le-ar face în oraşul ăsta”.

Au cântat şi au bătut într-o tobă alb-albastră 60 de minute şi la final au vrut să le ceară fetelor explicaţii pentru jocul slab din ultimele săptămâni. N-au văzut aceeaşi dorinţă de a câştiga ca în prima parte a sezonului, n-au înţeles de ce ratează aşa mult, chiar s-au simţit umiliţi când şi-au luat liber să se ducă la Cluj şi au pierdut la 12 goluri cu o echipă de pe locul opt. Jucătoarele s-au apropiat de ei aplaudând cu mâinile deasupra capului şi atunci i-au auzit cântând: „Nu vă bateţi joc de noi / Mergem peste tot cu voi”. Câteva scaune mai sus, cineva le-a strigat apăsat: „Blatistelor!”.

Era Cristi Carapcea, unul dintre fondatorii Legiunii, care în ultima vreme se distanţase de grup, nemulţumit de rezultate. Era convins că fetele au jucat slab intenţionat, probabil pentru că nu-şi primiseră salariile la timp. Ca aproape toate cluburile din Liga Naţională, echipa e finanţată din bugetul public. Era revoltat că Dunărea nu spulberă adversarele, cum ar trebui să facă un lot cu şapte jucătoare de naţională, că le vede ieşind în cluburi, că nu le pasă de oraş. („Ele sunt trecătoare, dar echipa rămâne.”) Le-a făcut „blatiste”, cuvânt care apăruse recent şi în comentariile de pe pagina de Facebook a echipei, alături de „vedete” sau „mercenare”, şi le-a întrebat pentru ce vor salarii mai mari, cum auzise că a cerut una dintre ele, dacă nu mai joacă la fel. Când golghetera echipei în tur s-a întors brusc şi a plecat spre vestiar plângând, centrul Mădălina Zamfirescu s-a înfuriat. „Pentru asta veniţi, să ne scoateţi ochii?”, le-a spus, adăugând că nu au nevoie de „galerie de rezultat”. Ştie că fac eforturi să vină în deplasări şi le-au împins de la spate de atâtea ori, dar era dezamăgită că la primul hop s-au revoltat. „Eu nu mă duc la ei la serviciu să-i întreb de ce nu-şi fac treaba. E altceva, că noi suntem persoane publice, să zicem, dar nu e normal.”

Încercuită de copii care i-au cerut poze şi autografe, Eliza a ajuns mai târziu în faţa galeriei şi n-a auzit schimbul de replici. Când şi-a văzut colegele plângând, le-a făcut semn să se întoarcă la vestiar. Nu i s-a părut normal ca oamenii care vin să le vadă jucând să le ceară socoteală, mai ales că auzise de atâtea ori ce super e publicul din Brăila. Venise căutând linişte şi răbdare, dar nimerise într-un moment agitat pe malul Dunării îngheţate.

*

Pe pereţii culoarului care le duce pe jucătoare spre vestiar, în holul care-i duce pe spectatori spre tribune, în sala de şedinţe şi vizionări şi în birourile administrative sunt agăţate fotografii cu fostele echipe ale Brăilei. Cele alb-negru au fost aduse de suporterii vechi ai clubului înfiinţat în anii ’70, când se numea Chimia şi era susţinut de Combinatul de Celuloză şi Hârtie. Altele sunt mai recente, de când echipa a promovat în Liga Naţională în 2005 şi a început să fie finanţată de Primărie şi de Consiliul Judeţean. „Eu chiar mă duc la meciurile lor şi ştiu ce fac ele, şi merită să le dăm şi noi nişte bani”, îşi motiva în februarie 2006 decizia de a investi în echipă Gheorghe Bunea Stancu, pe atunci preşedinte al Consiliului Judeţean, între timp condamnat la trei ani de închisoare pentru corupţie şi urmărit penal pentru finanţarea ilegală a echipelor de handbal şi fotbal ale oraşului. Pe pereţii albi ai clubului mai sunt fotografii din 2009 şi 2014, când echipa a terminat pe locul trei în campionat, cele mai bune performanţe, dar şi din 2015, când s-a clasat pe şapte.

În vara lui 2015, Costică Buceschi, un antrenor în ascensiune, a venit la Brăila şi a găsit o echipă nemulţumită de întârzierile salariale. Împreună cu directorul executiv Dragoş Chiriţă, a convins conducerea oraşului să deblocheze plăţile, ca echipa să plece în cantonament. A fost prima criză financiară de care s-a lovit Buceschi în Brăila, unde venise pentru că preşedintele de atunci i-a dat mână liberă să construiască o echipă tânără, care să aducă spectatori la sală şi copii la minihandbal. În primul sezon, când nu avea încă toate vedetele naţionalei, a terminat pe patru, la un punct de locul trei.

La finalul aceluiaşi sezon, 2015–2016, HCM Baia Mare s-a desfiinţat după ce primarul Cătălin Cherecheş, anchetat penal pentru corupţie, a oprit finanţarea. După ce jucaseră fără să fie plătite mai multe luni, locuind în apartamente fără căldură şi deplasându-se în Europa pentru meciuri de Liga Campionilor cu autocarul, handbalistele şi-au luat la revedere cu ochii în lacrimi de la suporterii băimăreni şi au plecat la alte echipe. Sperând ca situaţia să nu se repete şi dorind să păstreze nucleul naţionalei şi să lucreze iar cu Buceschi, Szűcs, extrema Ana Maria Tănasie, pivotul Timea Tătar şi Perianu (care fusese împrumutată un an la Baia Mare) au venit la Brăila. Deşi brusc avea la dispoziţie cel mai bun lot din istoria Brăilei, antrenorul ştia că durează să creezi relaţii de joc, aşa că şi-a propus pentru 2016–2017 doar o clasare în top patru.

Apoi a venit surpriza cu CSM Bucureşti.

Citiți continuarea pe www.decatorevista.ro.