Ce caută fotbalul american în curtea școlii românești

Câteva sute de oameni plachează și aleargă după mingea ovală de capul lor și pe barba proprie. Nu se tem de accidentări și de contuzii, contează că sunt împreună și fac sport.

*

Prima sâmbătă de după zilele libere de 1 mai a fost, pentru cei mai mulți dintre noi, o după-amiază liniștită. Destul cu drumurile, cu grătarele, cu marea și cu muntele. De ajuns cu agitația, ne-am spus mulți, dar nu toți: câteva zeci de oameni s-au instalat – cu o mulțime de echipamente ciudate – pe Stadionul Orășenesc din Buftea, pentru a treia etapă a Campionatului Național de Fotbal American și derbiul dintre două echipe puternice din România: Bucharest Warriors și Bucharest Rebels.

Hai să mai spunem o dată: în Campionatul Național de Fotbal American s-au întâlnit… Dacă te întrebi, la fel ca noi, „cum adică fotbal american? Adică ce, oina ce-are?” Sau „de ce ne tot încăpățânăm să ne apucăm de sporturi din lumi paralele, pentru care n-avem nici cultură, nici înclinație sau educație”, nu ești singurul și nu vei fi utimul. Exact asta îl întrebau oamenii la început pe Tiberiu Anghelina, un tânăr de 29 ani tot timpul pus pe glume, care lucrează la o firmă de marketing și care a avut ideea, acum patru ani, să se apuce de arbitrat meciuri de fotbal american.

Sâmbăta trecută îl puteai vedea făcând fandări după ce-și pusese tricoul cu model de zebră, alături de ceilalți trei arbitri, toți în pas cu încălzirea băieților de la Warriors și Rebels. La regulament scrie că e nevoie de șapte-opt arbitri, dar ei se descurcă și așa.

„Unul unde stă cu quarterback-ul (QB), cel care primește mingea de la snapper și care dup-aia o pasează unui alt jucător. QB-ul trebuie protejat de contactul de la margine, apoi pe stânga și dreapta ai line-judges care verifică tot timpul ca ofensiva să nu intre nici măcar cu o secundă mai înainte de snap și ca defensiva să nu provoace ofensiva, că n-are voie. Mai e umpire-ul care verifică contactul la nivelul liniei, dacă există holding-uri. După snap, doi sunt atenți la receiverii de pe-o parte și de alta a terenului și, mă rog, mai e unul care verifică centrul spate.”

Ăsta era Tiberiu încercând serios să-mi explice cum se împart ei pe teren. Mă pierduse la snapper, dar am dat politicoasă din cap la toți termenii americănești, promițându-mi c-o să (încerc să) înțeleg direct pe teren. M-a avertizat și că e cea mai importantă etapă din Campionatul Național de Fotbal American, pentru că se întâlnesc eternele rivale bucureștene, Bucharest Warriors și Bucharest Rebels, a doua desprinsă acum câțiva ani din prima, după cum sugerează și numele. „Poți să te aștepți la orice”, spunea Tiberiu, „ca la MMA”. „Da, MMA cu minge”, am punctat și eu. „A, nu, că la un moment dat ignoră și mingea.”

Cu jumătate de oră înaintea meciului, în buza tribunelor de la umbră se încălzeau la firul ierbii cei de la Bucharest Warriors, gazdele, o gașcă de vreo 40 bărbați îmbrăcați în colanți și tricouri negre cu shoulderpads. Unii cu alură atletică, alții cu burți serioase sau priviri amenințătoare, alții (nr. 21) cu față de Conor McGregor, legenda MMA-ului și UFC-ului. Unii cu chef de dans, precum nr. 54 pe Believer de la Imagine Dragons: I’m fired up and tired of the way that things have been/  Second, don’t you tell me what you think that I can be/ I’m the one at the sail, I’m the master of my sea. Căștile erau înșirate pe iarbă, lângă tricoul pus pe un soi de pernă, cu cască on top, semn care marca teritoriul echipei lor.

Un astfel de manechin stătea și vizavi, unde se încălzeau ca la școală, pe rânduri paralele, cei de la Rebels, clandestini, cu tricourile portocalii și căștile încă pe jos. Tribunele din spatele lor erau goale – puținii oameni care veniseră să vadă meciul se adăpostiseră la umbră, sub tribunele acoperite: câteva iubite de jucători Rebeli cu voci gata încălzite, o mână de copii din Buftea care până pe la jumătatea meciului au fost convinși că sunt la rugby, trei-patru prieteni bărboși care veniseră să susțină nepotul unuia dintre ei, câțiva tați, ceva mame cu copiii lângă ele, alții care-și susțineau copiii mai mari din teren. Pe jos, multe coji de semințe rămase de la alte meciuri, pe care o femeie încerca să le strângă în făraș înainte să se așeze lumea. Deși se anunțase ploaie masivă, era o după-amiază de tricou. Oricum, s-ar fi jucat și pe ploaie, spunea Tiberiu calm, „numai să nu fie cu fulgere, știi…că au mult fier la umeri și în grilajul măștii și n-ar fi tocmai indicat.”

Înainte de meci, cei de la Warriors au ieșit de pe teren și au intrat înapoi țipând pe muzica de Game of Thrones, gata să rupă fâșul și să taie capete. Cei de la Rebels rămăseseră la soare, în grămăjoara lor, îmbrăcându-și tricourile aprinse, liniștiți. Rebelii dacă erau 20, poate un pic peste (în joc intră 11 jucători, iar la meci ai voie să vii cu până la 60 oameni în echipă). Nu prea le merge Rebelilor cu recrutarea – cei de la Warriors au mai mare succes aici -, dar dacă războinicii se tot rotesc, rebelii sunt cu mai multă experiență și stau aproape de principiul tace și face. Pe-o parte și alta a terenului erau doi frați (care joacă în echipe adverse), alți prieteni și foști colegi care au jucat și au alergat împreună mulți yarzi la Warriors sau alte echipe, oameni care au jucat și prin străinătate o vreme.

O cronică de meci n-o să apară în acest articol (dacă asta așteptați), abia m-am dumirit cu tot ce se întâmpla, și asta prin al treilea sfert. Nu exista o tabelă la Buftea, iar ora de joc împărțită în patru sferturi și două jumătăți e mult prea relativă – a durat aproape trei ore cu toate opririle dintre atacuri și penalizări. Parcă arăta și nu arăta ca un meci de rugby; fotbalul american a evoluat din primele forme de rugby și fotbal, primul meci jucându-se în 1869 în SUA. Dar înainte de altceva, mi-a plăcut spiritul organizatoric al sportului. Fiecare echipă are patru atacuri, pe rând, adică fiecare e în ofensivă/defensivă pe rând. Pesemne că se încearcă cu adevărat intrarea în atmosfera de la meciurile americane – n-au lipsit nici the intermissions la orgă, am auzit la un moment dat intro-ul de la Familia Addams. E faină și democrația din penaltiuri. Arbitrii aruncă steaguri galbene pe teren și sunt situații în care echipa poate accepta sau refuza penalizarea. E cu cap totul, dar în capul meu începuse un sketch simpatic cu arbitrul politicos care spune cu frică un nu vă supărați, am vrea să vă penalizăm aici, știți, ați greșit, iar echipa vine unită într-un perete și spune că dacă nu vă supărați, am vrea să refuzăm penalizarea. Desigur, s-a lăsat și cu placaje, și cu scântei și contact, dar nu ceva peste limită. Salvarea pe teren o singură dată. Iar Tiberiu spune că singurul caz grav de care ține minte a fost într-un meci de la Cluj, unde medicii au venit cu defribilatorul pe teren.

Am tresărit la deja clasicele placaje la picioare ale celui care încerca să culce mingea pentru touchdown, am aplaudat când fâșnețul 24 de la Rebels a reușit repetat să scape de îmbrățișările adverse și s-a strecurat pentru touchdown. Atunci se auzeau iubitele din tribune cel mai puternic. Au făcut pe ei de frică, haideți, haideți, nu-i nimic, foarte bine; lasă că-i prindem data viitoare! Strigau cu putere, mai ales pentru un jucător poreclit Mujdei, asta când nu încercau să-și facă un selfie sau să convingă puștii de lângă ele să țină cu băieții în portocaliu, după o fază importantă, pentru că sunt „super-tari”. Eh, vedeți că sunt mai buni? Dacă nu știați, au câștigat ultimele trei campionate! Dreptate au avut: s-a terminat 26-10 pentru oaspeții rebeli, neînvinși până acum de războinici.

*

Dacă-l întrebi pe Tiberiu cum te faci arbitru de fotbal american, o să revină la râsul lui în hohote. „Simplu, îți dorești.” Campania lui într-un singur cuvânt e „Hai” și abia așteaptă voluntari ca să se poată pensiona și el din treaba asta. Nu-i plătește nimeni pentru munca lor, cum nici jucătorii sau antrenorii nu primesc ceva. „E fix ca-n curtea școlii”, spune Tiberiu, „au venit să se antreneze împreună, să joace împreună.” Adică o adunătură de ciudați care vin cu bani de acasă ca să se aleagă cu noi vânătăi după fiecare meci. Dar și când povestești acasă sau la bere cum ai căpătat vânătaia aia, probabil altfel îți crește gradul. Cică a fost la un moment dat un băiat care primise bani să-și cumpere mașină, și-a amintit Tiberiu, și a cumpărat echipamente pentru toată echipa cu banii ăia. Da. Să-ți vină să-nclini capul și să zici aaaawww.

Toată dragostea lui Tiberiu pentru fotbal american a început pe când termina Facultatea  de Teologie și mânca seriale hollywoodiene pe pâine, în sistem binge-watching (maraton). Friday Nights Lights (2006) îi ajunsese cel mai mult la suflet, despre fotbalul american de liceu, într-o perioadă de criză economică. Apoi, și-a descărcat un meci al lui Minnesota Vikings cu nu-mai-știe-cine, apoi s-a uitat la Super Bowl (finala Ligii Naționale de Fotbal din SUA), când au câștigat Green Bay Packers și așa a devenit fanul lor. „Cam atunci a început tevatura”, spune Tiberiu. „După care am căutat o echipă, desigur.”

A bătut prima oară la ușa lui Bucharest Warriors, care cereau de la început unui amărât de student să plătească 100 lei cotizația lunar, să-și plătească singur abonamentul la sală (că mușchii nu se întăresc la antrenamentele tactice de pe teren), trebuia să dea vreo 400-500 de euro pe echipamentul tehnic, care în mare parte trebuie comandat, pentru că la noi nu se găsesc shoulder pads sau căștile cu grilaj. Găsești scoicile de protecție pentru genitale și mouthguard, că le avem și noi în alte sporturi. Oricum, pentru un student care făcea pe atunci pe librarul la Cărturești, nu suna a vreo combinație potrivită.

Tiberiu a continuat căutările și a ajuns la Dacians, o echipă de flag football, o variantă de fotbal american fără contact. Acolo l-a cunoscut și pe Ovidiu, un tip slăbuț și agitat, cu creastă de punker, care vorbește tare, repede și pasional despre fotbalul american. Ovidiu arbitra deja, apoi a început și Tiberiu și au fondat împreună Firstdown.ro, platforma dedicată iubitorilor de fotbal american din România. Aici scriu, printre altele, despre etapele campionatelor naționale. Să joace propriu-zis n-a apucat decât o dată, când jucau Mureș Monsters și Baia Mare Miners și ultimii nu aveau destui oameni în echipă. Și-a petrecut tot timpul fugind de lovituri – de partea cu contactul i-a cam fost frică de la început. Dar spune râzând că dacă ar câștiga la Loto și și-ar permite să stea șase luni pe bară (în cazul în care ar fi lovit grav), ar renunța puțin la job și la Firstdown, numai să joace.

Când începuse să meargă Ovidiu să le povestească jucătorilor și antrenorilor ce vrea să facă cu siteul, nu prea-l băgau în seamă. Acum s-au obișnuit cu ei, le urmăresc articolele, transmisiunile live ale meciurilor pentru cei care n-ajung, rezumatele video. Ovidiu s-a îndrăgostit cumva de rigoarea sportului de pe când era student la Cibernetică și acum face statisticile pentru fiecare jucător în parte pe fotbalamerican.info, fratele mai tehnic al lui firstdown.ro. Pe lângă asta, vine cu Lucian la meciuri, al treilea membru al familiei, care filmează și editează meci după meci.

La Buftea, Ovidiu și Lucian s-au cocoțat deasupra tribunelor, unde au plantat camera, iar Ovidiu, care și-a făcut o prioritate din siteuri, a început să comenteze meciul. Asta vrea și Tiberiu să facă, să stea într-un colț, să comenteze. Crede că s-ar potrivi tare cu Ovidiu pentru că el are limbarniță și e agitat, pe când prietenul crestat e mai molcom în comentarii. Însă cel puțin sezonul ăsta, Tiberiu a promis să arbitreze fiecare meci, că e în București, Timișoara, Cluj sau Târgu Mureș. Ideea de transmisiune live a fost a lui, doar că pe audio. „Dar dacă tot facem treaba asta”, a sărit Ovidiu, „hai să facem și video. Cât de greu poate fi? Vin cu telefonul și rezolvăm.” Zis și făcut, dar cu camere până la urmă.

Îi filmau și-i comentau și-i arbitrau sâmbăta trecută pe Warriors și Rebels. Warriors, echipa în care încercase Tiberiu să se infiltreze prima oară, care e și prima înființată în România, prin 2007 (an în care un italian fondase și Constanța Sharks, echipă cu viață scurtă). Dacă te duci un pic mai în spate, în 2006, afli că niște studenți au început să discute despre fotbal american pe un forum românesc dedicat sporturilor, iar în 2007 subiectul principal era atragerea cât mai multor fani ai acestui sport, cum povestesc cei de la Warriors pe site-ul oficial. „La început de 2007, Rizu Cristian, inițiatorul Bucharest Warriors, a propus o întâlnire între fanii din București, în lumea reală, unde să construiască prima echipă de fotbal american din România.”

În 2008-2009 a început și Ardealul să marcheze harta prin Cluj Crusaders, apoi Banatul prin Timișoara 89ers în 2010, din care s-au desprins câțiva ani mai târziu Reșița Locomotives, Maramu` cu Baia Mare Miners, apoi au început echipele să se mai rupă. Bucharest Rebels, campionii ultimilor trei ani, s-au desprins în 2012 din Warriors. O parte din jucători s-au hotărât să părăsească echipa din tot felul de motive. „În 2012, a treia ediție a campionatului a fost și cea mai proastă”, spune Tiberiu, „am avut tur-retur cu două echipe. Doar două echipe.” Desprinderea Rebelilor campioni n-a fost prima despărțire, spune Tiberiu. Prin 2008, la scurt timp de la înființare, mai mulți jucători ai Bucharest Warriors au format Predators, apoi prin 2011 din Predators s-au format Wolverines.

După eșecul din 2012, campionatul a mai început să crească, a avut opt echipe la start, din care au terminat cinci. Restul au abandonat pe drum, date peste cap de logistică: drumurile, mesele și cazările plătite din buzunarele proprii, că nu poți să vii cu echipa doar la meci, direct. N-a dat nicio echipă înapoi de oftică, din lipsă de șanse, nici nu se poate pune problema de așa ceva când mizele sunt nule; joci pur și simplu de plăcere, acolo, în curtea școlii. Aici, Tiberiu îi dă exemplu pe cei de la Mureș Monsters, „oameni excepționali” care au câștigat un singur meci de când sunt în campionat și totuși jocul lor crește treptat, iar Tiberiu speră pentru ei să prindă semifinalele anul viitor.

Oricâți jucători ar fi venit și-ar fi plecat din Bucharest Warriors, e o certitudine în comunitatea de 300-400 amatori români de fotbal american că ei sunt cei care recrutează mult și bine. Au încercat popularizarea sportului în licee, încurajează juniorii să li se alăture și au încercat și formarea unei echipe de fete, însă ideea n-a avut trai lung. Când nu ai concurență e greu să ții o echipă în viață.

În principiu, recrutările în fotbalul american se fac pe mai multe fronturi. Încearcă și cluburile să vorbească despre sport în presa locală, să pună afișe prin diverse locuri, dar sunt și cei care pot veni spre ele, de oriunde, fără niște limitări exacte la vârste. Se îndreaptă spre fotbalul american fie sportivi din baschet, rugby, volei, kickboxing sau powerlifting, fie bodyguarzi sau programatori care au nevoie de noi provocări după programul 9:00-17:00. Antrenorii au făcut unele stagii de pregătire pe afară, dar mulți se documentează fiecare de unde poate, fără vreo acreditare valabilă la noi. La Cluj Crusaders, de exemplu, antrenorul este Rafa, cum e cunoscut, Rafael Ruiz pe numele lui întreg, un mexican mutat în România care cu asta se ocupa și pe continentul lui.

În Mexic, fotbalul american este un fenomen puternic, deci standardele lui Rafa sunt ridicate, și atât Tiberiu cât și ceilalți arbitri încearcă totuși să mențină ștacheta ridicată. Se mai trezește câte-un rookie în finală să-i spună că dacă-l mai penalizează, el nu mai vine să joace. Dar, din nou, totul este încă în curtea școlii, deși au trecut zece ani de când a început povestea.

Crusaderii ardeleni, cu două campionate câștigate, au de departe și cei mai mulți susținători, pentru că Rafa i-a educat în stilul clasic. Când echipa ta e în ofensivă, spune regula nescrisă, taci din gură, când e în defensivă urli tot timpul. „În fotbal american, în ofensivă e permisă comunicarea la linia de scrimmage, defensiva nu are voie”, explică Tiberiu. Atunci, cu cât blochezi mai mult comunicarea ofensivei, cu atât îți ajuți defensiva mai mult. „Iar oamenii de la Cluj sunt cei mai educați în acest sens.”

„Încercarea este să ajungem la un nivel la care să facem sacrificiile mai cu cap”, analizează la rece Tiberiu, „numai că nu există încă tracțiunea necesară, încă venim cu bani de acasă pentru deplasări.” Dacă-l întrebi unde crede c-o să ajungă fotbalul american în alți zece ani de-acum, nu știe exact ce să spună. L-am prins în miez de campionat și nu e prea optimist în legătură cu nimic în perioada asta; chiar și așa, vede sportul ăsta evoluând cu siguranță, îl vede având o federație recunoscută.

În primăvara 2012, Bucharest Warriors au început și demersurile pentru recunoașterea fotbalului american ca ramură oficială de sport (adică dosare stufoase plimbate prin ministere), iar în noiembrie al aceluiași an s-a și întâmplat. A urmat apoi înființarea Federației de Fotbal American, dar ea este particulară, nu e afiliată forurilor oficiale și nu stă momentan în miezul organizării campionatului național. Acesta stă sub umbrela LEFA – Liga Echipelor Fotbal American, „dar tot nu e ceva înregistrat la stat”, spune Tiberiu.

A existat și o tentativă de echipă națională, dar n-a rezistat. Ce se întâmplă, însă, se întâmplă cu drag. Chiar dacă mai e mult de muncă, fotbalul american e într-o dezvoltare continuă nu doar în România, dar în Europa. Ungaria și Germania au Ligi, Euroball (competiție organizată de EFL – European Footbal League) a depășit 35 de ediții, Federația Germană organizează anual Big 6, o competiție la care participă cele mai bune șase țări din Europa.

Mai au românii până acolo, dar măcar sunt pe drum. Important e că acum se joacă cu patos, băieții dau tot și sunt inamici până la sfârșitul meciului, când își dau mâna și totul se termină cu bine. A, și ar mai fi ceva: „chiar dacă fiecare sport de echipă își spune la un moment dat the ultimate team sport, acesta chiar e the ultimate team sport”, spune Tiberiu cu față de om serios. „E un întreg mindgame. Începi să te uiți pentru big hits, și după ce începi să înțelegi, ajungi să te uiți pentru toată strategia și pentru tot jocul din spate.”

Nu îndrăznești să-l contrazici.