Chelsea apucă cu o mână trofeul Premier League. Stamford Bridge e pregătit de sărbătoare

Danny Coposescu 8 mai 2017

Dacă anul trecut, orice televiziune respectabilă prezenta petrecerea de pe străzile din Leicester imediat după acel 2-2 între Chelsea și Spurs care trimitea, incredibil şi improbabil, trofeul în braţele „Vulpilor“, nimeni nu a trimis acum camere şi reporteri la Fulham, cartierul unde e bazată Chelsea FC, să vadă petrecerea fanilor după înfrângerea lui Tottenham.

Și asta spune destule despre forța lui Chelsea. Reuşita lui Leicester e deja legendă; titlul pe care-l va obţine Chelsea e ceva mai prozaic. Nimic nu se aștepta – și încă de luni bune – la altceva. Pentru Tottenham, însă, dezamăgirea va fi similară cu cea de anul trecut. Înfrângerea cu 1-0 de pe Stadionul Olimpic, în faţa unui West Ham mult inferior ediţiei din sezonul trecut, înseamnă încă un episod de „close, but no cigar“. Încă o cursă alergată bine, pe alocuri chiar spectaculos, se încheie cu o căzătură suferită la Londra.

Tot meciul care a deschis etapa asta decisivă a fost jucat sub un nor de tensiune; nu trebuie uitat că şi băieţii lui Slaven Bilic au avut mult de pierdut în confruntarea asta. Echipa care a impresionat atât de mult stagiunea trecută, mai ales prin acum dispreţuitul Dimitri Payet, s-a jucat tot anul cu focul retrogradării. Mutarea de pe anticul Boleyn Ground a adus probleme peste probleme pentru West Ham, o lecţie pe care Spurs ar face bine să o studieze intens, de vreme ce urmează un an de chirie pe Wembley şi apoi un nou White Hart Lane.

În condiţiile astea, meciul nu avea cum să fie o operă de artă. Încâlcit şi pe alocuri violent, jocul a favorizat clar formaţia mai defensivă, mai dispusă să se ocupe de treaba murdară. Făra a sugera că Spurs au pierdut bătălia fizică, echipa lui Pochettino nu şi-a putut desfăşura stilul în niciun moment, ceea ce a lăsat doar varianta unui moment de inspiraţie individuală pentru a obţine victoria. Nu a venit. Eriksen, Alli şi Kane s-au sufocat în agitaţia neconcentrată de pe teren şi au părut mai degrabă extenuaţi de urmărirea pe care au trebuit să o susţină săptămână de săptămână.

Golul lui Manuel Lanzini, după un haos tipic în careul lui Lloris, parcă a venit ca să curme suferinţa celor de la Spurs. Deşi mai erau de jucat 35 de minute, ceva în limbajul corpului oaspeţilor vorbea mai degrabă de disperare deznădăjduită. După zeci de mingi săltate în careu şi respinse, fluierul final al lui Anthony Taylor a surprins câţiva jucători în alb căzând în genunchi.

E greu să-ţi imaginezi că Pochettino chiar crede ce a spus după meci: „Nu s-a terminat. Trebuie să aşteptăm, dar ne gândim că va fi greu să o prindem pe Chelsea.“

Aşteptarea nu s-a încheiat în veşti bune. Luni seară, contra penultimei echipe din clasament, Chelsea a pornit sărbătoarea. Middlesbrough a fost invitatul nefericit de pe Bridge, unde Conte şi-a petrecut jumătate din meci în braţele colegilor de pe banca tehnică, bucurându-se de reuşitele lui Costa, Marcos Alonso şi Nemanja Matic.

Până şi Roman Abramovich şi-a permis un zâmbet larg după trei goluri care, curios, au trecut toate printre picioarele portarului american Brad Guzan. A rămas timp chiar şi pentru o apariţie rară a lui John Terry. „Căpitanul, liderul, legenda“, cum spune un banner agăţat de luni bune în tribune, îşi va lua adio în vară de la singurul club pentru care a activat, cu a cincea medalie de campion în jurul gâtului. Boro îşi ia şi ea la revedere de la prima ligă, după un joc care mai lasă puţine mistere din sezonul ăsta.

Între timp, ceea ce era cândva principalul derbi al campionatului a trecut aproape neobservat. Arsenal a învins-o cu 2-0 pe Man Utd, care pierde primul meci de campionat din octombrie încoace. Wenger l-a bătut pentru prima dată pe Mourinho în Premier League. Şi, potrivit lui Phil Neville, „nimănui nu-i pasă.“ Într-un fel, nu prea poţi să nu fii de acord cu ideea pe care vrea s-o exprime fostul om al lui United.

Tot ce-a fost legat de meciul ăsta a fost „low key“, departe de aşteptările din trecut. Refrenul lui Mourinho a fost că returul cu Celta Vigo din semifinalele Europa League e prioritatea sa, ceea ce a cam tăiat din elanul rivalității dintre portughez şi Wenger. Atmosfera şi jocul s-au influenţat reciproc, ambele uşor plictisite şi distrase. Golurile lui Granit Xhaka şi Danny Wellbeck au mai revigorat puţin spiritele, dar impresia de irelevanţă a rămas.

Ai zice că nici măcar lui Mourinho nu i-a păsat, dar numărul de insulte împachetate în ambalaj frumos e un semn că înfrângerea l-a usturat puţin: „Am plecat de pe Highbury şi ei plângeau. Am plecat de pe Emirates şi ei plângeau. E prima dată când plec şi sunt fericiţi. Înainte, mergeau pe stradă cu capul în pământ. Mă bucur pentru fanii lui Arsenal.“

Suporterii lui Arsenal s-ar putea să aibă şi mai multe motive de bucurie, după câteva luni bune de tortură. Pe lângă finala FA Cup de peste trei săptămâni, forma lui Liverpool le dă speranţe că măcar una dintre cele două tradiţii din ultimii 20 de ani va rămâne în picioare. St Totteringham’s Day o fi fost anulată, dar locul patru rămâne posibil, după ce băieţii lui Klopp au reuşit doar un 0-0 acasă cu Southampton.

Având în vedere probeleme din faţa porţii pe care le are Liverpool în ultima vreme, cadoul unui penalti a fost cât se poate de bine-venit. Şi totuşi, s-a produs imposibilul: Milner a ratat de la 11 metri pentru prima oară în ultimii opt ani. Portarul Fraser Forster e acum răspunsul unei întrebări extrem de dificile pentru viitoarele „quiz nights“ în pub-uri.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.