Naționala României, între urgența turneului preolimpic și importanța unei creșteri predictibile

După șase meciuri în care câteva lucruri bune s-au amestecat cu mai multe rezultate slabe, echipa națională a României a plecat de la Campionatul European cu o singură victorie și locul 12 – cea mai slabă clasare a sa la campionatele europene -, dar și cu câteva răspunsuri valoroase și cu promisiunea obișnuită: e vremea să ne îngrijim de viitor!

Și de viitorul imediat, în care n-ar fi exclus să intrăm cu alți antrenori, dar și de viitorul îndepărtat, adică de Sistem, de planul pe termen mediu și lung despre care se vorbește de ani buni, deși nimeni nu prea știe dacă planul ăsta – început sau reluat pe vremea „străinilor“ Tomas Ryde și Ambros Martin – există pe undeva. Și dacă există, ce scrie pe prima pagină? În ce direcție am decis să mergem, ce fel de handbal vrem să jucăm?

Dar astea pentru mai târziu. „Acum știm, în proporție de aproximativ 80%, ce s-a întâmplat cu echipa noastră și care e următorul pas“, spunea Bogdan Burcea după înfrângerea cu Ungaria, dar putem merge mai departe de atât: antrenorii și jucătoarele României știu, într-o bună măsură, ce fel de echipă formează acum, care îi sunt elementele identitare, unde-i sunt argumentele și slăbiciunile. Acesta – adică faptul că avem mai multe informații – e un câștig după Europeanul ăsta început cu vești proaste – absențele Crinei Pintea și Laurei Moisă -, cu multe întrebări și prea puține răspunsuri.

Ce-am aflat despre echipa României

Ei bine, primele răspunsuri au venit. Și țin mai degrabă de joc: dacă ne comparăm cu echipele cu care vrem să ne comparăm, avem un atac prea lent, nu repunem mingea suficient de iute, nu avem finalizări ușoare, pasăm prea mult și primim mingea pe loc, nu în mișcare, așa că dăm cele mai puține goluri din top 12 (135 în șase meciuri, o medie de 22,5 goluri pe meci). Însă avem portărițe foarte bune, de top 5, ne putem apăra suficient de bine pentru (cel puțin) o repriză, avem un grup tânăr, în care Lorena Ostase și Anca Polocoșer și-au făcut și mai mult loc, și câteva jucătoare de bază – Cristina Neagu, Crina Pintea, Cristina Laslo sau Eliza Buceschi – care au de-acum timp să se apropie de nivelul lor obișnuit. Și foarte ridicat.

Cu astea în minte, ne putem adresa alte întrebări. Prima: ce trebuie să facem pentru a juca mai bine în luna martie, într-un turneu preolimpic care înseamnă atât de mult pentru Cristina Neagu și colegele ei? A doua: ce trebuie să facem pentru ca echipa națională feminină să rămână relevantă în viitor?

Să le luăm în ordine.

A fost așa de rău?

Fără meciuri oficiale sau amicale înainte de acest turneu, România a ajuns în Danemarca cu doi antrenori noi și cu nouă jucătoare schimbate față de Mondialul de anul trecut din Japonia – atacat și el cu mai multe debuntante, între care Lorena Ostase, Anca Polocoșer sau Sonia Seraficeanu și-au păstrat locul în vestiar. Chiar și cu ele, Naționala tot a început Europeanul acesta cu opt handbaliste care jucaseră mai puțin de 10 meciuri la turneele finale. În plus, multe sportive au intrat în competiție departe de cel mai bun nivel fizic: Cristina Neagu a tot vorbit despre asta, iar situația Elizei Buceschi și a Cristinei Laslo – revenite pe teren acum două luni, după aproape 10 luni de absență – nu mai trebuie repetată. Toate astea trebuie să ne amintească că nimeni, nici antrenorii, nici jucătoarele, nici suporterii și nici experții nu știau la ce să se aștepte în Danemarca. Iar în lipsa așteptărilor și a obiectivelor clare, acest loc 12, după o singură victorie și alte două-trei reprize bune, devine prea puțin relevant.

Ne întoarcem în 2016?

Sunt alte lucruri care acum, la final de turneu, contează mai mult decât linia de clasament. În primul rând, experiența câștigată, eventualul progres individual și colectiv, jocul arătat. Căci acesta e reperul momentului, de aici pornim cu ambiția calificării la Jocurile Olimpice. Și e tot ce contează pentru jucătoare acum, a spus-o și Cristina Neagu.

Abia apoi putem discuta (din nou) mai serios despre reconstrucție. Am făcut-o foarte des în ultima vreme, de când Brădeanu, Ungureanu, Manea, Nechita, Elisei sau Geiger – și nu doar ele – s-au retras de la Națională. „Suntem aici să construim un sistem mai bun. Și mare parte din construcția asta e treabă de zi cu zi. Indiferent că pierdem sau câștigăm, nu trebuie să uităm ce anume căutăm: ăsta e doar primul pas dintr-un drum lung, indiferent care sunt așteptările din afara sau interiorul echipei”, ne spunea Ambros Martin, cu fiecare ocazie, în timpul Europeanului din 2016.

Pe vremea aia, s-a vorbit mult despre reconstrucție. Despre acest drum lung. În 2016, când a bătut palma cu Ambros Martin, Federația de Handbal, condusă tot de Alexandru Dedu, a anunțat că principalul obiectiv al spaniolului este să construiască o echipă performantă pentru Jocurile Olimpice de la Tokyo. Când au auzit asta, mulți s-au minunat că începem reconstrucția pentru viitor într-un prezent în care încă eram performanți. Unii s-au gândit chiar că investiția în viitor ar sacrifica prezentul unei echipe încă foarte puternice.

Dar ce înseamnă reconstrucția. Și pe cine interesează?

Tot prin 2016, alte jucătoare ne-au amintit, în mai multe rânduri, că nu e treaba lor să se preocupe de construcția unui sistem sau de reconstrucția echipei. „Treaba noastră, a jucătoarelor, este să facem în fiecare zi pasul următor. Nu putem să ne gândim la performanța de peste câțiva ani dacă nu ne facem treaba cât mai bine azi. Pentru că fără munca de azi nu va exista performanța de mâine”, ne spunea (la același EURO 2016) Melinda Geiger. Paula Ungureanu vedea lucrurile la fel: „Noi suntem aici în prezent, ne dorim să facem un rezultat bun acum. Nu doar pentru că nimeni nu știe unde va fi la anul, dar pentru că suntem sportive – orice sportiv vrea să câștige următorul meci.”

Federația și fanii trebuie să aibă răbdare, nu jucătoarele

De la ele am înțeles prima dată că jucătoarele nu pot intra pe teren azi propunându-și să câștige mâine sau poimâine. Fac asta doar în etapele formatoare. La juniori și tineret, unde pot considera – și de multe ori chiar trebuie să considere – că rezultatele imediate sunt mai puțin importante decât dezvoltarea lor (individuală și colectivă) pe termen mediu. Așa cum Neagu, în anii ei de formare, a decis să-și accepte toate aruncările ratate, cu condiția ca aruncările ei să devină tot mai bune. Și chiar dacă mulți au fost nemulțumiți de aruncările ei la acest European, unde Neagu a marcat 27 de goluri din 67 de încercări (cele mai multe la final de Main Round), tot ea a avut și 29 de pase decisive. Doar Oftedal a avut mai multe, 30, iar Neagu n-a jucat deloc în meciul cu Olanda.

Apoi, tot jucătoarele ne-au ajutat să pricepem că reconstrucția asta (un termen de care cei mai mulți s-au săturat, și poate că pe bună dreptate) este o etapă obișnuită, ciclică: an de an, echipele se schimbă, lotul arată altfel. Toate echipele din toate sporturile și din toate țările se transformă, unele mai brusc, altele mai lin, unele cu mai mult succes, altele cu mai puțin, în funcție de cine iese și cine intră în vestiar. Ce trebuie să rămână constant?

Un stil de joc. Identitatea

Invitat să tragă concluzii din studioul Look Sport, Adi Vasile a subliniat câteva lucruri esențiale:

„Ne-am obișnuit să trăim cu excepții, astfel încât nu știm care e imaginea de ansamblu, ca să putem fi realiști. Din punctul meu de vedere, României îi lipsește identitatea, iar la un turneu final contează foarte mult tot ce ai ca bază în handbalul de unde provii. Cred că ar fi trebuit, dar niciodată nu e prea târziu, să încercăm anumite modificări în bine, care să ne aducă unde ne dorim. Dar realitatea e că în acest moment suntem pe 12 în Europa, avem puține jucătoare și antrenori care contează la nivel european. Avem foarte mult talent, dar la un moment dat nu ne avantajează. Trebuie să înțelegem că munca e ce contează”, a spus antrenorul lui CSM București. Și a continuat:

„Prima caracteristică, atunci când vorbești de identitate, e întrebarea pe care o pun echipei noastre, CSM București: Cum arătăm noi într-o zi slabă? Ce trebuie să avem ca bază, într-o zi slabă? Echipa României e o radiografie a întregii școli românești de handbal, și trebuie să știm pe ce ne bazăm, care e identitatea noastră. (…) Avem mult talent, multă inteligență, dar trebuie să înțelegem că doar asta nu va mai face ca România să poată câstiga o medalie în viitor. Mi-aș dori să înțelegem că excepțiile nu ne vor mai face să câștigăm medalii. Avem nevoie de o structură și o strategie, de o idee comună. Și de răbdare.”

Care e identitatea de acum? Ce fel de handbal jucăm?

Au circulat peste tot datele statistice cu numărul de pase jucate de echipa României (4.300 în șase meciuri). Nu-i greu să observi că pasăm mult mai mult decât echipele nordice, că jucăm prea des în atac pozițional. Nu repunem mingea suficient de repede pentru a găsi golurile ușoare care stau la baza handbalului din Norvegia, Danemarca și chiar Olanda, care și-a format o foarte bună și modernă școală de handbal.

Sigur, sunt alte echipe de succes care au mai multe pase decât România, dar nu o să auzi pe nimeni din Franța (4.500 de pase) sau Croația (4.600) să se plângă de treaba asta. Pentru că e și acesta un stil. Numai că dacă e să-l joci bine, ai nevoie fie de jucătoare puternice la linia de 9 metri (Franța), fie de jucătoare care să caute mereu contactul și care să poată face multe depășiri (Croația). În ambele cazuri, viteza de pasare trebuie să fie bună, și – mai important – jucătoarele trebuie să primească mingea în mișcare, nu pe loc. E un lucru despre care Tomas Ryde, Ambros Martin și Costică Buceschi au vorbit des acum câțiva ani, când erau însărcinați cu schimbarea Sistemului și cu găsirea unei identități de joc. A unui stil care să ni se potrivească, astfel încât toată lumea să știe ce fel de handbal joacă România. Așa cum toți știm ce și cum joacă Franța, Norvegia, Olanda, Danemarca sau Suedia, Spania, Rusia și chiar Muntenegru, adversara din turneul preolimpic din luna martie.

Poți să-ți formezi o identitate și prin jocul de apărare. Franța o face de ani de zile, Danemarca a făcut-o excelent anul ăsta, România a încercat asta în ultimii cinci ani, însă azi suntem din nou la lucrurile de bază: vorbim încă despre agresivitate și repliere suficient de rapidă, lucruri fără de care nu poți ajunge prea departe la turneele finale, iar acum, din pricina situațiilor din ultimii doi ani, căutăm să formăm un grup central omogen, care să aibă câteva meciuri, dacă nu câteva turnee împreună. Și apropo de asta:

Jucătoarele care au făcut un nou pas înainte

Lorena Ostase a fost a doua marcatoare a României la acest turneu, iar cele 26 de goluri ale ei ne spun că Lorena știe să se elibereze pe semicerc și poate să finalizeze din mai toate pozițiile. Chiar și cu spatele la poartă. Mai departe, când e vorba despre munca depusă pentru aruncările sau pătrunderile colegelor ei, sau despre sarcinile din apărarea centrală, Lorena mai are spațiu de progres. Și are timp pentru acest progres, la fel cum are – în Crina Pintea – un pivot care excelează și-n apărare, dar și în lupta tactică de pe semicerc. Or dacă Neagu a avut un procentaj mai slab la aruncările de la distanță, asta e și pentru că paravanul și culoarele create de Pintea i-au lipsit. 

Anca Polocoșer ne-a arătat încă o dată, pentru al doilea turneu final la rând, că are calitate și mult curaj. Și că este o variantă tot mai sigură (măcar) pentru apărarea României, unde a reușit să-și păstreze agresivitatea arătată în Japonia, fără să mai primească desele eliminări de atunci. Or asta ne spune că Anca se mișcă mai repede, anticipează mai bine și e mai pregătită pentru jocul colectiv din defensivă.

Eliza Buceschi și Cristina Laslo vor fi și mai bune peste câteva luni, cu condiția să rămână sănătoase și să poată juca în campionatul românesc. Au avut meciuri foarte bune și aici, la fel cum au avut meciuri mai slabe, însă prezența lor în echipa României a adus creativitate unei linii de atac care încă se sprijină prea mult pe Cristina Neagu.

Denisa Dedu și Iulia Dumanska au doar 26, respectiv 24 de ani. E bine să ne amintim treaba asta, pentru a avea și mai multe motive de optimism: dacă sunt atât de valoroase azi, experiența – atât de importantă pentru postul ăsta – le va ajuta să urce și mai mult în topul celor mai bune portărițe din Europa. Dacă ținem cont că Diana Ciucă (20 de ani), care n-a prins echipa anul ăsta, e considerată și una dintre cele mai talentate portărițe din generația ei (Tomas Ryde spunea chiar că poate fi cea mai bună din lume), atunci n-avem prea multe griji. Mai ales dacă Jaume Fort, care a adus o abordare nouă în lucrul cu portarii, poate fi păstrat și mai departe la echipa națională.

**

În luna martie, echipa României are de jucat turneul preolimpic din Muntenegru. Miza e calificarea la Jocurile Olimpice de la Tokyo, iar pentru asta Naționala se bate cu Norvegia și Muntenegru – o echipă care arată foarte bine în ultimii ani, dar o adversară cu care ne putem măsura. Din grupa de patru face parte și Thailanda.

Mult mai devreme, la final de 2020 sau început de 2021, Bogdan Burcea și Robert Licu vor afla dacă merg înainte cu echipa națională.

Fotografii: Sorin Pană / Sport Pictures