Confirmat la Man City, Pep Guardiola a început deja să transforme fotbalul britanic. Așadar, cine și ce câștigă de pe urma sosirii lui Pep în Premier League?

Luni spre marţi s-a închis încă o fereastră de transferuri în Anglia şi Scoţia. Timp de o lună a bătut vântul schimbării prin Premier League şi bilanţul final arată o cheltuială care nu mai surprinde pe nimeni: 175 de milioane de lire, peste un miliard dacă aduni și cheltuiala din vara trecută. Şi totuşi, până în după-amiaza zilei de luni parcă nu se întâmplase nimic spectaculos. Câte un jucător promiţător cumparat ici-colo, dar mai interesantă pentru Twitter era ziua de naştere a unuia dintre membrii trupei One Direction. E oarecum ironic (şi revelator) că cel mai mare transfer nu a costat niciun bănuţ (Bayern nu a vândut) şi nu a implicat niciun jucător: Pep Guardiola vine la Manchester City în vară.

Şi mai relevant e că cel care a făcut anunţul e chiar actualul antrenor al lui City, Manuel Pellegrini. La sfârşitul unei conferinţe de presă dominată de întrebări şi răspunsuri banale, despre contracte şi legitimări de jucători, el a aprins fitilul celei mai mari bombe ale perioadei. Faptul că Pellegrini era pe picior de plecare din sala de presă pare astfel aproape simbolic. Chilianul a fost lăudat din toate colţurile pentru demnitatea de care a dat dovadă într-o situaţie profund inconfortabilă. Cu atât mai mult cu cât managerul a confirmat şi că „ştiam asta de o lună”.

Cam ăsta a devenit modus operandi al celor mai mari cluburi. În momentul de faţă, ştim deja că Guardiola va fi noul antrenor al lui City, că Ancelotti aşteaptă vara pentru a-l înlocui la Bayern şi putem specula (cum face restul lumii) că José Mourinho se mută peste drum de Pep, la Manchester United. Cu trei ani în urmă, Jupp Heynckes se afla în exact aceeaşi situaţie paradoxală de a fi şi totuşi a nu fi de fapt antrenorul lui Bayern. E drept, diferenţa e că germanul îşi anunţase deja retragerea la capătul unui sezon care avea să aducă glorie fără precedent clubului bavarez: tripla campionat-cupă -Champions League. Având în vedere că City se află într-o poziţie bună în toate competiţiile la care participă, o întrebare e dacă Pellegrini va reuşi să repete performanţa lui Heynckes, în condiţii asemănătoare.

Dar întrebarea şi mai importantă e la ce se pot aştepta Man City şi Premier League de la venirea celui mai râvnit personaj din lumea fotbalului. Pentru că asta e reputaţia de care se bucură Pep Guardiola. Catalanul reprezintă cea mai sigură garanţie de trofee de la zilele bune ale lui Mourinho încoace. Însă, pentru conducerea lui City, mai importante decât succesul pe termen scurt sunt beneficiile intangibile pe care le aduce Guardiola.

Infographic: Trophies won by Guardiola as coach of Barcelona and Bayern #fcblive [sport] pic.twitter.com/MnzZCJGJoT

— barcastuff (@barcastuff) February 2, 2016

În primul rând, e omul care vine ca o mănuşă peste modelul „holistic‟ pe care directorii Txiki Begiristain şi Ferran Soriano (contemporani la Barcelona cu Pep) încearcă să-l aplice la club. Cu alte cuvinte, City încearcă să instaureze o filosofie unitară care să atingă fiecare nivel, de la echipa de sub 14 ani până la primul lot. Cine poate fi mai potrivit decât Guardiola pentru a scrie filosofia asta?

Și aici intră în joc stilul atractiv, modern pe care antrenorul catalan îl propune în locurile unde activează. Motivul pentru care Pep e visul dulce al oricărui departament de marketing nu e doar tezaurul de cupe pe care l-a acumulat, ci mai ales felul cum a făcut-o: un artist avangardist care a experimentat mereu cu idei la care nimeni nu s-a mai gândit. Formaţii de joc dispărute de decenii, cum ar fi 3-4-3 sau 4-2-4, au renăscut cu un chip nou în mâinile lui. Astfel, munca pe care o depune Guardiola la o echipă lasă o moştenire care poate să persiste mult după ce contractul standard de trei ani al antrenorului a expirat. Cam aşa se explică popularitatea aproape fără precedent a lui Guardiola. Cam aşa se explică şi de ce Manuel Pellegrini, cu demnintatea sa tăcută şi discretă, nu putea fi altceva decât o etapă temporară dintr-un proces mai lung.

Planurile lui Man City sunt măreţe. Patronul, şeicul Mansour, pare să stea pe un sac fără fund; e ușor să pierzi șirul investițiilor sale din 2008 și până azi (peste un miliard de lire sterline). Dar senzaţie e că ultima dintre ele, investiția în Guardiola e cununa la care ţintea mereu. Dacă City chiar vrea să devină cea mai bună echipă din lume, cea mai bună scurtătură spre top este Guardiola.

Sigur, lucrurile ar putea da greş. Pep Guardiola nu e infailibil. Rămâne de văzut dacă va reuşi în sfârşit să livreze trofeul Champions League, mai ales că eliminările lui Bayern din ultimele două sezoane s-au datorat în bună parte şi tacticilor sale, așa cum singur a recunoscut. Mai rămâne şi problema stilului său preferat de antrenamente care pare să favorizeze accidentările. Într-un campionat unde se joacă cu butonul turbo permanent apăsat, genul ăsta de probleme se pot accentua considerabil.

Cel puţin pentru moment însă, atât Man City, cât şi Premier League se bucură de o creştere majoră în prestigiu. Liga este deja cea mai bogată şi cea mai vizionată din Europa, dar noutatea este colecţionarea celor mai sclipitori antrenori disponibili. Dacă jucătorii definitorii pentru eră, Messi şi Cristiano Ronaldo, sunt în continuare în La Liga şi rămân, cel puţin deocamdată, intangibili chiar şi în faţa unui camion de bani, nu-i nimic, Premier League va face super-staruri din antrenori. Fotbalul modern (ca şi societatea înconjurătoare) are o obsesie pronunţată faţă de cultul individului. De aceea, era oarecum inevitabil ca rolul managerului să se schimbe. El nu face parte cu adevărat din echipă. Nu e pe teren, amestecat printre alți jucători, e mereu pe margine, singur şi foarte vizibil în individualitatea sa.

Bad day for United yesterday with Guardiola signing for their neighbours. Only 2 men suitable for the job now IMO. Giggs or Mourinho.

— michael owen (@themichaelowen) February 2, 2016

Nu orice antrenor poate fi transformat într-un rock star (după cum se vede şi din cazul lui Pellegrini). E nevoie de un anumit şarm, o carismă pe care Guardiola, Klopp, Mourinho şi uneori chiar Wenger o exsudă, aparent fără mare efort. Posibilitatea ca toate aceste personaje marcante să coexiste în acelaşi mediu sună din ce în ce mai mult ca un Hollywood fotbalistic. Guardiola vs Klopp, rivalitatea născută în Bundesliga germană şi acum transbordată în fotbalul englez furibund. Guardiola vs Wenger, într-o anumită măsură ucenicul contra maestrului, pe care l-a depăşit deja ca realizări. Şi, poate-poate, Guardiola vs Mourinho, partea a doua, de data asta în acelaşi oraş, fără distanţa măcar geografică care desparte Barcelona de Madrid.

Reducerea unor meciuri dintre două echipe la un duel între singurii actori care, până la urmă, nu au absolut niciun control direct asupra mingii poate părea tulburătoare. Dar mă îndoiesc că există cineva căruia să nu-i sclipească măcar puţin ochii în faţa unor scenarii ca astea. Departamentul de marketing al Premier League, care ar trebui să-i strângă mâna lui City, probabil vede stele acum. Se poate spune că fotbalul britanic va avea cel mai mult de câștigat de pe urma înțelegerii City-Guardiola. Dacă pentru club sau antrenor nimic nu e sigur, nimic nu e garantat, Premier League nu are ce pierde. Totul e de câștigat. Și zilele însorite au început de azi.