Cristina e singură, imposibil de ajuns sau de explicat, plecată deja în istoria sportului. Cristina e Hagi

Dan Cristea 18 decembrie 2015

Privirea Cristinei Neagu atunci când s-a dus să bată, a bătut și a ratat șapte metri-ul din ultima secundă a timpului de meci cu Danemarca este dovada unui secret scos rar, dar consecvent la iveală de viață pentru ochii suporterului muritor de rând. Există momente în care, fără să fie timp de prea multe explicații, istoria acceptă să fie scrisă doar de o anume persoană, de ea și de nimeni alta, în care timpul însuși nu trece mai departe fără ca respectivul sau respectiva să apară la rampă și să împlinească ce era de împlinit.

Așa s-a dus Cristina Neagu să bată un 7 metri care putea să fie cea mai mare bucurie sau cea mai mare dramă a generației sale – înțelegând pe cont propriu că lumea s-a oprit suspendată, că nimic nu va mai întâmpla nicăieri până când brațul ei și numai al ei va arunca mingea înspre poarta daneză. Nimeni nu o să poată vreodată să ne spună exact cum a ajuns Neagu la semicerc, cum a ajuns Poulsen în poartă, cum a ajuns arbitrul să fluiere, pentru că, evident, în acele momente timpul nu a funcționat, așteptând și el cu sufletul la gură să vadă de ce a primit directive să își suspende activitatea.

Iar când Cristina a aruncat în sfârșit acea minge, și timpul a reprimit dreptul să curgă, și Poulsen a primit voie să întindă mâna aceea stângă ca să facă ceea ce putea fi parada vieții, eu mi-am dat seama vag că recunosc această privire, neschimbată pe tot parcursul întâmplării, departată de trăiri comune, căci ce trăiri comune să ai când trebuie să execuți o misiune care poate fi numai a ta?

Aceasta a fost privirea pe care a purtat-o odată demult, în timpuri pe care parcă le-am abandonat prea devreme într-un colț al memoriei, un om scund, cu pas apăsat și multiple acuzații de vrăjitorie la activ, plecat în călătorie în America. Așa s-a dus Gică Hagi, pe un teren uscat de viață în Los Angeles, să împlinească ce era de împlinit, așa s-a uitat la un columbian pe care îl chema Cordoba, la fel, înțelegând că nimic nu poate continua dacă el nu ia mingea să încerce neîncercatul, repede, cât mai repede, că să nu ne sufocăm pe de-a întregul în pauza aceea subită de timp. Și Hagi a marcat, și ceea ce a urmat apoi a rămas în istorie, iar tinerii care au răbdare să îi asculte pe bătrânii care au fost acolo, pe Rose Bowl, vor putea afla, fără să aibă motive să fie surprinși, că ceasurile au stat și oxigen n-a mai fost până când mingea lui Hagi n-a lovit plasa din vinclul porții lui Cordoba.

Și atunci, într-o secundă, m-a străfulgerat că e logic ca lucrurile să stea așa, întrucât Cristina e Hagi, sigur, nu cu numele, ci cu spiritul, ea se revendică din această noțiune care e deja, de ceva vreme, mult mai mult decât un nume propriu. Cristina e Hagi, adică e singură, irepetabilă, imposibil de ajuns sau de explicat, răsărită din senin și plecată deja în istoria sportului. Cristina e Hagi pentru că îți dă impresia că jocul s-a inventat ca ea să îl joace. Dar, în cele din urmă, Cristina e Hagi pentru că ochii ei, ca și ai lui, au înțeles că pot să oprească timpul.

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.