Cronica meciului Simonei în citate: „Contează cât de bine joci când joci prost”

Simt că aș putea face cronica meciului doar din citate. Încep cu unul al Martinei Navratilova: ”Nu contează cât de bine joci când joci bine, contează cât de bine joci când joci prost.” Spre deosebire de fanii care-și aruncă brațele spre cer când favoriții sau ne-favoriții lor performează la mai puțin de 110%, Navratilova știe că niciun jucător nu are cum să fie tot timpul la cel mai bun nivel. Atunci va fi interesant de văzut, pentru că nu va avea cui să paseze mingea, ci va trebui să găsească o modalitate de a câștiga. Simona Halep a ajuns la nivelul la care joacă destul de bine pentru a câștiga și când nu joacă bine. Confruntată cu un tip de jucătoare (big hitter) care i-a dat și încă îi dă dureri de cap (la figurat), apoi la propriu cu o durere de umăr pentru care a cerut îngrijiri medicale, plus o gleznă semi-scrântită în decisiv, iat-o pe Halep făcând ce fac de obicei jucătoarele de top: găsind o cale spre victorie.

Dacă vi s-a părut familiar jocul lui Oceane Dodin, nu v-ați înșelat. Ecouri sharapoviene răzbat din toate părțile: începând cu aspectul fizic, mișcarea de la serviciu (amplă, cu aruncarea mingii în înaltul cerului) până la loviturile ”totul sau nimic”. Chiar și încurajarea ”Come on!” este luată cu copy-paste de la Maria. Oceane însăși a declarat că Sharapova este una din jucătoarele după care și-a modelat jocul, alături de Ivanovic și Williams. Singurul lucru care lipsește, spre ușurarea timpanelor noastre, sunt celebrele chiote de luptă ale Mashei. Dacă tot am adus-o în discuție, iată și al doilea citat, care îi aparține: ”Nu contează cum începi un meci, ci cum îl termini.” Întâmplător (sau nu, ar zice Andy Roddick), acesta este al doilea lucru pe care Oceane încă nu a reușit să-l copieze de la jocul Sharapovei. A jucat excelent tot meciul, mai puțin atunci când a contat: la sfârșitul decisivului.

De ce nu-i întâmplător? Andy Roddick continuă seria ”Ați întrebat, vă răspundem” cu al treilea citat: ”Dacă aștepți suficient de mult, un jucător îți va arăta de ce e clasat pe locul pe care e clasat.” Valabil în ambele sensuri azi. Dodin e pe nouăzeci și ceva, Halep e pe 1. E adevărat, poate franțuzoaica nu va rămâne pe vecie acolo. Dar ca să iasă din zona gri a top 100, va trebui să facă ce nu a făcut azi: să arate cel mai bun tenis al ei când contează, când arde, când e musai. În mod repetat.

De partea cealaltă, Halep și-a folosit la maxim experiența nenumăratelor meciuri contra unor jucătoare similare, în care a fost, la fel ca azi, bombardată și brutalizată încă de la retur, alergată pe tot terenul și nu i s-a dat deloc ritm. În plus, a fost prima întâlnire dintre ele și știm din meciurile trecute că Simona are nevoie de ceva timp până să-și ”învețe” adversara. Azi a fost tot meciul în urmărire, cu un pas, un set, un break în spate, până a găsit nivelul necesar de agresiune care să-i pună probleme lui Dodin. L-a găsit la 4-5 în decisiv, când a servit cu succes ca să stea în meci, apoi a făcut break, urmat de hold.

Apropo de 5-4 în decisiv, iată alt citat, aparținând lui Michael Joyce, fost antrenor mulți ani al Sharapovei: ”La 5-4 în decisiv, niciun antrenor din lume nu mai contează.” M-am întrebat curioasă de ce nu-l cheamă Simona pe Cahill. Părea meciul ideal pentru încă un OCC cu năbădăi: o adversară care o frustra, un match-up dificil, scor mult timp defavorabil. Poate a fost o înțelegere dinainte stabilită, poate Simona a hotărât ad-hoc să se descurce singură. Joyce are dreptate: la scoruri și la meciuri de o astfel de tensiune, tot pe umerii jucătorului e responsabilitatea. Pentru Simona e mult mai profitabil pe termen lung să învețe să-și verse năduful pe adversară decât pe Darren.

Ultima observație: implicarea publicului de către jucători e cu dus și întors și mă așteptam de la o franțuzoaică să știe asta. Dodin a făcut de două ori în decisiv un gest, după două mingi spectaculoase câștigate de ea: a ridicat brațele în aer, cerând publicului s-o aplaude. Ultima oară a fost în timp ce se îndrepta spre scaun după un break, în raza vizuală a unei Simone negre de supărare. Ultimul citat e un proverb: ”Dacă ai apucat un tigru de coadă, nu-i da drumul.” Biata Oceane a ridicat brațele în sus prea devreme și a dat drumul tigrului.

Spre deosebire de veșnicii alarmiști care cum apare vreun meci chinuit cum trag clopotele și prorocesc foc, pucioasă și cădere de formă, mie victoriile astea mi se par mai valoroase decât cele defilate cu 6-2 6-0. Mai valoroase prin prisma efortului depus, dar și a utilității lor viitoare. Genul ăsta de victorii, atunci când nu sunt obținute cu un preț fizic prea mare (epuizare sau accidentări – sperăm că umărul și glezna au fost chestii superficiale), sunt atât un reminder că orice adversară o poate bate, dar și că poate bate orice adversară, oricât de pe val ar fi aceasta. E un echilibru bun acesta în tenis, un spațiu mental ideal dacă este menținut: alertă încrezătoare.