Cum văd mamele drumul fiicelor în sport. Marcela Buzărnescu: „Am suferit alături de ea. Dar am încurajat-o tot timpul și i-am spus să nu renunțe niciodată”

Andreea Giuclea 7 martie 2019

De 8 martie, am întrebat mame de sportive cum văd drumul fiicelor lor în sportul de performanță. Cum trăiesc victoriile și înfrângerile, accidentările și loviturile, criticile și bucuriile; dar și cum au luat decizia să le îndrepte spre performanță, cum le-au ajutat să gestioneze emoțional momentele grele, cum văd plusurile și minusurile unei vieți sportive.

Mai jos e povestea tenismenei Mihaela Buzărnescu, văzută prin ochii mamei sale, Marcela. 

Citește și interviul cu Maria Brânză, mama spadasinei Anei-Maria Popescu (Brânză), și cu Gabriela Cojocaru, mama pilotului de raliuri Cristiana Oprea.

**

Începutul

Am fost cu ea pe teren în fiecare zi, în Tineretului. De la trei ani și ceva, plecam de la grădiniță și mergeam pe Tineretului, unde soțul juca cu colegii și eu mai băteam mingea la zid, iar ea era pe lângă mine, așa a început. Până la 10 ani am tot jucat tenis cu ea, de la 10 ani a început să mă bată.

În decizia de a face performanță, soțul a fost cel cu ochiul de antrenor și a văzut înclinația. Sigur, tot timpul discutam, zicea că e talentată și e păcat să nu încercăm. Și ea își dorea, ne scotea pur și simplu din casă. A fost și un elev foarte bun, învăța extraordinar, n-a abandonat școala niciun moment.

Ne-am gândit totdeauna că va fi un drum greu. Dar pentru că exista plăcere, mergea mai ușor. N-a fost nimic forțat, a fost o plăcere și pentru ea și pentru noi, fiind sportivi și noi. Și ne-am dat seama că e un altfel de viitor. În primul rând, ne-am gândit c-o să-i fie bine pentru sănătate, pentru dezvoltarea ei. Că au apărut problemele apoi, e firesc, orice sport are implicații și accidentări. Dar vedea lumea, venea cu impresii frumoase, socializa, și-a făcut foarte multe prietene, prieteni. Era altă viață decât să stea acasă, în jurul blocului. Nici nu prea aveam copii unde locuiam.

Turneele

A început să plece pe la 12-13 ani, la Petits As, la Eddie Herr, la Orange Bowl. De mică e pe drumuri, pot să spun că e un copil – chiar dacă are 30 de ani, pentru noi tot copil este -, foarte obosit. Nu știu cum poate să care termobag-ul ăla tot timpul. Pentru că ea n-a avut alte posibilități, noi n-am avut posibilități. Când mergea cu soțul, o ajuta el, dar de cele mai multe ori, la turneele unde cazarea costa mai mult, se ducea singură. Cu bagaje, cu rachete, cu conexiuni cu trenuri. Odată i-a căzut portmoneul în Franța, avea totul acolo, dar cineva l-a găsit și-a alergat după ea. Acum să vedem, încearcă să-și formeze o echipă, pentru că a văzut că trebuie, e foarte greu singură.

E plecată de mică, ne e dor una de alta. Când era cu soțul nu simțeam atât de mult lipsa, pentru că știam că e cu el, că sunt împreună și la bine, și la rău, e altceva când e antrenorul tatăl. Eram mult mai liniștită. Când e singură e mai greu, pentru că și ea are nevoie de anumite sfaturi. Chiar și în tenis, de multe ori mă întreabă dacă am urmărit meciul, cum a fost, ce pot să-i spun, unde a greșit, că și eu am jucat, la nivel amator.

Victoriile

Eu sunt foarte prăpăstioasă. Sunt mai neliniștită, vulcanică, am emoții mari și mă acceptă mai greu la meciuri, pentru că îi transmit stările mele. Soțul e altfel, el nu se exteriorizează, e mai calm, are temperamentul ăsta de antrenor. Și la televizor trăiesc greu meciurile, când mă uit, când nu mă uit. Și la victorii sunt mai exuberantă, mă bucur extraordinar pentru orice, ea îi seamănă mai mult soțului.

Victoria ei cea mai importantă mi s-a părut când a câștigat titlul la San Jose, acolo am zis: „Doamne, dacă a câștigat și un titlu WTA, înseamnă că într-adevăr are putere și e și ea acolo, printre primele jucătoare ale lumii. Poate să facă față oricărei jucătoare.

Înfrângerile

Sunt usturătoare, dar imediat îi transmit încurajări. Când era mică, recunosc că am mai și certat-o câteodată, ca să fiu sinceră. Dar apoi am zis că n-o mai cert. Mi-a spus odată o arbitră: „Doamna Buzărnescu, dumneavoastră trebuie să fiți prima ei prietenă, trebuie să fiți lângă ea și s-o încurajați, n-o certați, nu-i face bine.” Și de atunci am zis gata și altfel am pus și eu problema. Tot timpul îi spuneam că din înfrângeri învățăm ceva. Toate jucătoarele mari spuneau după ce pierdeau că și mâine va fi o zi, începem din nou antrenamentul, să lucrăm unde am greșit. Orice om greșește, nu se poate să fie perfect.

Accidentările

Cel mai greu a fost faptul că a suferit foarte mult și atunci și eu am suferit alături de ea. Dar am încurajat-o tot timpul și i-am spus să gândim pozitiv și să nu renunțe niciodată, că au fost momente când nu mai putea.  Tot timpul am fost alături de ea, ne-am zbătut, am mers la diverși medici. Suferea în perioada aia teribil de mult, avea și o stare mai agitată, mai nervoasă și o înțelegeam. Noi am fost totdeauna alături de ea și am susținut-o. Și i-am spus mereu să nu renunțe.

Acum un an, sincer am avut un vis, mi s-a arătat că va ajunge să se dueleze cu Serena, s-o și învingă. Eu aștept momentul ăsta. Uite, cu Venus a fost aproape, a fost un meci destul de strâns, frumos, i-a făcut față.

Vreau să-și revină și să fie din nou acolo, în top. În Top 10 vreau. Pentru că nu se știe cât va mai juca, face acum 31 de ani, văd că problema cu glezna o sâcâie, a fost o accidentare destul de gravă. Și măcar cât va mai juca să guste și ea, pentru că merită, e un copil foarte talentat.

Criticile

Asta mă dezamăgește foarte mult. E adevărat că e nevoie și de-o critică, toți suntem criticați, la orice nivel. Dar m-a durut teribil să văd oameni vorbind urât de ea, oameni care nu știu ce înseamnă tenisul, munca, efortul. Am căutat să nu mă mai uit la comentarii, pentru că mi se face rău să văd atâta răutate.

Ai pierdut, asta e, nu trebuie să-ți dea în cap. Orice sportiv, când intră pe teren, își dorește victoria. Că nu e într-o formă formidabilă, sunt momente și momente, nu avem ce să facem. Nu întotdeauna avem acel tonus, sunt atâtea probleme în viață care pot să apară, chiar și când începe un meci, poate cineva din tribună știu eu ce-i spune. Dar e adevărat că aici intervine și mentalul sportivului, dacă poate să elimine problemele din jur și să-și facă treaba. Dar suntem oameni, nu suntem roboți. Suntem oameni sensibili la orice.

Un sfat pentru părinți de sportivi

Sfatul meu ar fi să-i lase pe copii să facă cât mai multă mișcare, sport, pentru că îi dezvoltă armonios. Văd copii care nu știu să alerge, sau sunt obezi. Să-i ducă la tenis, la gimnastică și dacă au aptitudini pentru un anumit sport să-i lase să facă ce le place. Dar să nu neglijeze nici cartea.

Sportul înseamnă sănătate, culmea. Înseamnă mișcare. Că e prea mult și organismul nu poate și apar pe ici pe colo problemele, asta e. Dar apar după ce guști o anumită viață de sportiv. I-aș încuraja și să-i ducă spre performanță, pentru că e altceva. Te duci, joci, întâlnești altfel de oameni, idei, locuri, îți lărgești orizontul, vezi altceva.

Citește povestea Mihaelei Buzărnescu în Neînvinșii

Foto main: Jimmie48Photography

Fotografii articol: Adi Bulboacă

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.