Cum văd mamele drumul fiicelor lor în sport. Maria Brânză: „N-am pus niciodată presiune pe Ana. Noi suntem simpli spectatori, avem datoria să o susținem”

Andreea Giuclea 7 martie 2019

De 8 martie, am întrebat mame de sportive cum văd drumul fiicelor lor în sportul de performanță. Cum trăiesc victoriile și înfrângerile, accidentările și loviturile, criticile și bucuriile; dar și cum au luat decizia să le îndrepte spre performanță, cum le-au ajutat să gestioneze emoțional momentele grele, cum văd plusurile și minusurile unei vieți sportive.

Mai jos e povestea spadasinei Anei-Maria Brânză, văzută prin ochii mamei sale, Maria. 

Citește și interviul cu Marcela Buzărnescu, mama tenismenei Mihaela Buzărnescu, și cu Gabriela Cojocaru, mama pilotului de raliuri Cristiana Oprea.

**

Ana Maria Popescu (Brânză), campioană olimpică cu echipa la Jocurile Olimpice din 2016 și vicecampioană olimpică la individual în 2008, povestește des cum la primul concurs național a terminat pe penultimul loc. Când s-a întors acasă, mama i-a spus că dacă întoarce clasamentul invers, o să fie vicecampioană. Maria Brânză ne explică mai jos de ce i-a spus asta:

Începutul

Și eu și soțul eram pasionați de mișcare, de sport. Soțul meu a făcut fotbal de performanță în perioada liceului, dar n-a putut să continue pentru că nu l-au lasat părinții. Nu ne gândeam la început că o să-și facă din asta o meserie, am zis că trebuie să încerce, să vadă ce și cum va reuși. Ne-am dat seama că e ceva serios în 1998, când au venit s-o ceară la Centrul Olimpic de la Craiova. Am vorbit atunci și cu antrenorul ei de la Steaua și ne-a spus că el poate s-o ducă doar la concursuri în țară, dar sunt puțini sportivi, se învață unii cu alții și nu mai progresează. Dacă o lăsam la Craiova ar fi avut meciuri internaționale, și atunci am zis că poate asta e șansa ei.

A fost greu, dar o sunam în fiecare seară la cămin, că nu existau telefone mobile. Când puteam ne mai duceam la Craiova, țineam legătura cu profesorii ei, le-am spus că rabat de la școala nu se face, asta era clar de la început, fără discuție. Am mers pe principiul că un copil trebuie să se descurce singur în viață, pentru că timpurile sunt așa cum sunt și n-avea sens să o ținem legată de noi. La un moment dat, puiul trebuie să zboare din cuib, nu contează că e fată, băiat. Copiii îi faci pentru ei, nu pentru tine. Pentru viața lor, să și-o construiască așa cum cred.

Și am fost pe principiul că trebuie să faci ceva ce-ți place în viață, nu ce vreau eu sau ce vrea tatăl ei. Bunicii ei, de exemplu, i-ar fi plăcut ca Ana să facă balet, că așa era pe timpul ei, și pe mine m-a dat la balet trei-patru luni. Dacă ar fi fost după mine, ar fi făcut atletism. Dar uite că a făcut scrimă. Și am văzut că îi place. Se ducea în fiecare zi la antrenament, nu a scăzut la școală cu lecțiile și niciodată n-a zis: „Nu mai vreau să fac scrimă”.

Înfrângerile

Noi n-am pus niciodată presiune pe ea, nu i-am spus: „Vezi că te duci la concursul ăla și trebuie să ieși prima. Nu, muncești și tragi ca să fii tu mulțumită de rezultatele tale, nu eu. Nu i-am dat niciodată indicații, cum sunt unii părinți la concursuri. Ea știe ce trebuie să facă, știe antrenorul, noi nu ne băgăm, noi suntem simpli spectatori. Avem datoria s-o susținem în ce face. Când pierdea, îi spuneam să se mobilizeze mai bine și altă dată va câștiga. Încercam să trecem mai ușor peste partea asta de înfrângere, s-o luăm mai în glumă. Ce poți să-i spui unui copil de 13-14 ani când vine acasă supărat, când el are niște speranțe, niște vise? Nici n-am fost genul care s-o ia în brațe și să zică „Aoleu, pupa-o-ar mama. Nu, am tratat totul ca o glumă și i-a fost mai bine așa.

Accidentările

Te dor vânătăile; că a mai venit acasă plină de vânătăi, de zgârieturi. Dar și când iese un copil afară și se joacă se julește la genunchi. Și julitura aia te doare, dar ce zici? Ștergi, dai cu spirt și zici: „Gata mamă, trece. Asta e, nu trebuie să faci un capăt de țară – „aoleu, ce se întâmplă. Nu se întâmplă nimic, trecem mai departe.

Ea n-a avut foarte multe accidentări, a fost problema aceea la mână în 2009, a mai fost câte-o gleznă luxată, câte o tumbă pe la concursuri, mai un șpagat când ți-e lumea mai dragă. Mai ales de când transmit pe internet concursurile lor, când o vedeam căzând într-un șpagat, aveam senzația că s-a rupt, că s-a făcut bucăți. Și o sunam, o întrebam cum se simte. „A, nu-i nimic”, zicea.

Victoriile

Foto: Cosmin Iftode/SportPictures

Noi aveam o vorbă, cu cât sună telefonul mai târziu, cu atât e mai bine. Pentru că la ei e concurs de-o zi și cu cât suna mai târziu însemna că avansa pe tablou. În anii de început nu erau transmisii și tot așteptam să ne sune.

Printre cele mai dragi victorii e cea din 2001 de la Gdansk, când a câștigat ea titlul mondial de cadeți, pentru că a fost primul titlu. Ne sunase antrenorul undeva pe la 12 noaptea să ne spună că a câștigat Ana. Și nu înțelegeam ce și cum, ce-a câștigat, până ne-am dezmeticit. Atunci a fost un moment, ne întrebam cu cine să vorbim la 12 noaptea? Ne-am liniștit și dimineața am adunat toate ziarele.

Apoi a fost în 2008, când a luat argintul la Jocurile Olimpice de la Beijing. Atunci au năvălit toți reporterii, toate televiziunile pe noi. Până atunci nimeni nu ne băga în seamă și atunci ne-am trezit cu toți la ușă.

Și mari emoții am trăit și acum, în 2016, la Rio. N-am putut să mă uit să văd finalurile. Mai ales finalul meciului cu SUA, am ieșit în curte, am dat televizorul tare și am ascultat. Eram singură acasă și n-am putut să mă uit, dar cred c-am zis la rugăciuni… Apoi când au trecut de Rusia, de China, a fost mai simplu că acolo au condus. Emoțiile mari au fost pentru SUA, pentru că vorba lor, numai Londra vedeam în fața ochilor, simțeam că leșin. Dar s-a terminat bine.

Ești mulțumit, ca părinte, pentru orice realizare a copilului. Nu contează că e medalie olimpică sau altceva, e o realizare a copilului tău, faptul că-și îndeplinește un vis. Un părinte nu poate să nu fie mulțumit.

Sacrificiile

A fost multă muncă. Și sacrificii, dar ea a luat-o la început mai degrabă ca pe o joacă și apoi ca pe meserie. Dacă e s-o luăm așa, toți ne sacrificăm, pentru simplul fapt că ne trezim dimineața, ne ducem la serviciu sau mai știu eu ce facem. E mai greu că e plecată, asta e cel mai greu.

Sfaturile

Nu-i dau sfaturi, pentru că asta e meseria ei, ea se pricepe mai bine la ce are de făcut. Singurul sfat a fost: „Dacă tot te-apuci de-o treabă, fă-o bine până la capăt. Dacă nu, lasă și caută-ți altceva de făcut, dar un lucru pe care să-l faci bine. Asta am ținut întotdeauna, să nu faci un lucru de mântuială.”

Un sfat pentru părinți de sportivi

Să-și încurajeze copiii, să țină legătura cu antrenorii, să vadă dacă într-adevăr copiii fac ceea ce fac cu plăcere. Pentru că altfel te obosește, te stresează, nu poți să muncești și e o uzură fizică și mentală degeaba. Dar în primul rând, să-și cunoască copilul foarte bine și să vadă dacă îi place sau nu. Să-i deschiză mai multe uși, dacă au posibilitatea, să-și aleagă ceea ce vrea.

Citește povestea Anei-Maria Brânză în Neînvinșii.

 

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.