De la nori, la pământ: Leicester e la un punct de locurile retrogradabile, Liverpool şi Arsenal îşi amintesc cum să câştige. Nu cumva e prea târziu?

Lumea fotbalului îţi dă adesea impresia că funcţionează după propriile reguli, străine de existenţa de zi cu zi. E ceva familiar oricărui fan dedicat, după cum scria şi Nick Hornby, în „Fever Pitch“. Timpul arată altfel când eşti cufundat în soarta unui club de fotbal. Anii se calculează în sezoane, calendarul suporterului începe în august şi se încheie în mai, săptămâna se calculează în funcție de următorul meci.

Un clişeu care confirmă relaţia interesantă a sportului ăsta cu timpul e că un an calendaristic devine o eternitate în fotbal. La fel ca maxima care spune că durează o singură secundă să marchezi un gol, ideea asta subliniază o caracteristică fundamentală pentru atracţia universală a fotbalului: totul se poate schimba atât de repede şi în feluri atât de imprevizibile. O greşeală, un moment de magie sau inspiraţie pot decide un meci. La fel, un singur sezon, marcat de o secvenţă nefericită, poate decide chiar şi destinul unei campioane.

Dacă ce s-a petrecut stagiunea trecută cu Chelsea nu a fost dovadă suficientă, atunci căderea alarmantă a lui Leicester City ar trebui să şteargă orice urmă de îndoială când vine vorba de lucrurile astea. Swansea, în mijlocul propriei poveşti inspiraţionale datorită lui Paul Clement, a aruncat-o neechivoc duminică seară pe campioană în purgatoriul luptei contra retrogradării.

Mawson şi Olson, ambii în prima repriză, i-au administrat a cincea înfrângere consecutivă în 2017 echipei lui Ranieri, în Premier League. O echipă care nu a reuşit nici măcar un gol de când am trecut în anul nou. Pe vremea asta acum 12 luni, Leicester se scălda în gloria victoriei de pe Etihad, 3-1 contra lui Man City, un meci pe care mulţi l-au numit momentul decisiv al epopeei încheiată cu cel mai suprinzător titlu de o generaţie şi ceva încoace.

Scott Murray, de la The Guardian, are o interpretare interesantă pentru posibilitatea din ce în ce mai reală ca Leicester să sufere un „low“ atât de extrem după cel mai mare „high“ din istoria sa. Murray crede că nimic nu ar consolida mai bine legenda „Vulpilor“ decât o poveste care începe cu salvarea extraordinară din 2015, sub Nigel Pearson, continuă cu miracolul de anul trecut şi se încheie cu prima retrogradare a unei campioane en titre de la coşmarul lui Man City în 1938 încoace.

Final scene of 'Leicester City: the movie' pic.twitter.com/KrrZbSFcHd

— Eurosport UK (@Eurosport_UK) February 12, 2017

Oricare ar fi artificiile narative, e clar însă că Ranieri nu are chef să joace un rol tragic. La o săptămână după ce italianul a primit susţinerea publică din partea conducerii lui Leicester („the dreaded vote of confidence“, cum îi spun englezii, pentru că nu de puţine ori a semnalat începutul sfârşitului pentru un manager), înfrângerea de la Swansea a stors ultima picătură de răbdare din Ranieri.

„E dificil. Când reuşeşc ceva atât de bun (ca titlul de anul trecut n.red.) vrei să le dai o şansă, două şanse, trei şanse. Poate acum e prea mult.“ Sunt cuvinte care semnalează colapsul încrederii în jucătorii care subperformează atât de mult, în comparaţie cu stagiunea trecută. În special Jamie Vardy şi Ryad Mahrez sunt vizaţi aici, eroii care au căzut de la înălţimi ameţitoare. Un an e o eternitate în fotbal.

Things that are "dreaded"

1. Lurgy
2. Donald Trump
3. The Vote of Confidence#ranieri @FootballCliches

— Max Rushden (@maxrushden) February 7, 2017

În timp ce Ranieri se confruntă cu consecinţele schimbării radicale, problema lui Jürgen Klopp e stagnarea stătută. Începutul dezastruos de an a cam ruinat orice speranţă că Liverpool poate să ţină pasul cu Chelsea. Împreună cu eliminări din ambele cupe domestice, asta înseamnă încă un sezon fără niciun trofeu pentru Liverpool. Mai mult, analiştii au scos de la naftalină statisticile predecesorului său, Brendan Rodgers, şi au observat că, înainte de meciul cu Tottenham de sâmbătă, palmaresul după acelaşi număr de jocuri era aproape tras la indigo. În ciuda entuziasmului pe care l-a inspirat adesea Klopp pe Anfield, adevărul pur e că rezultatele nu s-au schimbat prea mult.

În contextul ăsta, o primă repriză de foc cu Spurs, în care Sadio Mane putea să-şi umple sacul cu goluri, a fost mai mult decât bine-venită. Până la urmă, senegalezul a marcat doar două şi a stabilit scorul final de 2-0, prima victorie în Premier League din 2017. Astfel, Mane îşi consolidează locul de om cheie la Liverpool. Înainte să plece la Cupa Africii pe Naţiuni, în ianuarie, echipa lupta pe trei fronturi şi ţinea pasul cu Chelsea. Şapte meciuri fără atacantul venit de la Southampton au adus un singur succes şi, după un start fals săptămâna trecută la Hull, Mane a avut un impact instantaneu. Niciun jucător ofensiv nu se potriveşte mai bine stilului pe care îl propune antrenorul german, iar lucrul ăsta s-a văzut perfect în furtuna condusă de Mane în primele 20 de minute ale meciului cu Tottenham.

Shows how good Sadio Mané has been for Liverpool ? #LFC pic.twitter.com/9DxQfY512F

— Anything Liverpool (@Anything_LFC) February 12, 2017

Însă s-ar putea ca stricăciunile să fi fost făcute deja, pentru că victoria lui Liverpool nu a făcut decât să caşte un hău şi mai mare între lider şi urmăritoare. Chelsea s-a deplasat la Burnley, unde a scăpat cu un punct după ce băieţii lui Sean Dyche au arătat cât de departe te poate duce pasiunea şi organizarea, plus o doză de calitate oferită de Robbie Brady, cu o lovitură liberă fantastică. În ciuda egalului, Antonio Conte şi ai săi sunt la 10 puncte de Tottenham şi Arsenal.

Echipa lui Wenger a mai calmat nemulţumirile după un 2-0 cu Hull, dar nici raza asta de soare nu a venit fără un nor sau doi. Primul gol din dubla lui Alexis Sanchez a fost marcat cu mâna, ceea ce l-a făcut pe arbitrul Mark Clattenburg să-şi ceară scuze în faţa oaspeţilor la pauza jocului.

Hand of dog. #Arsenal pic.twitter.com/7M3XclWiPM

— Arsenal Related ⚽? (@ArsenalsRelated) February 11, 2017

Blocat parcă într-un plictis existenţial pe locul cinci, lui Jose Mourinho nu-i rămâne decât să îşi facă jocurile obişnuite. Pentru că o victorie de rutină cu Watford, 2-0, nu a fost suficient de interesantă, portughezul s-a hotărât să trimită săgeţi înspre Stamford Bridge, spunând că Chelsea nu poate fi prinsă pentru că joacă prea defensiv (ciudat, de vreme ce londonezii au marcat cu 14 goluri mai mult decât Man Utd).

Conte s-a declarat neamuzat de „glumele“ lui Mourinho şi a refuzat invitaţia la dans. Singura surpriză aici e că lui Jose i-a luat atâta vreme să mai aţâţe un foc nou, după ce acelea pornite de-a lungul anilor cu Alex Ferguson, Arsene Wenger şi Rafael Benitez s-au cam stins. Un an e o eterninate în fotbal, dar unele lucruri nu se schimbă.

Chelsea reinforce their lead at the top of the #PL table to 10 points

Will they be caught? pic.twitter.com/RQwOOTer9k

— Premier League (@premierleague) February 12, 2017

It's been a massive weekend at the bottom of the #PL pic.twitter.com/gVUNeu04G4

— Premier League (@premierleague) February 12, 2017