Dinastie sau izbăvire? Real Madrid şi Juventus se pregătesc de finala Champions League. Ce trebuie să știi

La prima vedere, cele două finaliste din sezonul ăsta de Champions League fac parte din aceeaşi categorie de elită. Atât Real, cât şi Juventus sunt exponente ale „super-clubului“ modern, o entitate care a reuşit să intre într-un cerc virtos. Atât economic, cât şi sportiv. Ambele sunt instituţii patriciene ale fotbalului, o pătură superioară a sportului care îşi foloseşte privilegiile pentru a tinde mereu spre un fel de absolutism.

Juventus a luat şase titluri şi trei cupe la rând în Italia; Real Madrid a câştigat şase Cupe Europene în ultimii 18 ani – una la trei sezoane. Din perspectiva asta, concluzia de la Cardiff de mâine se dispută între doi titani care privesc de sus majoritatea celorlalte cluburi.

Dar numărul şase mai are ceva de spus în povestea asta. Atâtea finale de Champions League a pierdut Juve, mai mult ca oricare altă echipă. Cea mai recentă, acum doi ani contra Barcelonei, i-a redus pe Andrea Pirlo şi Gigi Buffon la lacrimi. Cea din 1998 a fost provocată tocmai de Real Madrid, care îşi începea atunci drumul spre o nouă dinastie, la 40 de ani de la cea din anii 1950.

NO team in HISTORY has lost more finals in one European competition than Juventus has in the EC/UCL [6 final losses].#UCLFinal pic.twitter.com/tApxsLyKA5

— Real Madrid Stats (@RMadrid_Stats) June 2, 2017

Meciul ăsta demonstrează că şi cei mari au preocupări diferite. Pentru unii dintre ei, ştacheta trebuie ridicată mereu mai sus. Nimeni nu a reuşit să-şi apere titlul în era Champions League. Așa că Real şi Zidane cred că a venit timpul să mai cadă un record.

Pentru alţii, istoria trebuie schimbată. Un trecut dureros, presărat cu eşecuri glorioase, nu va fi niciodată de ajuns pentru auto-percepţia lui Juventus. La peste două decenii de la ultimul trofeu european ridicat de „Bătrâna Doamnă“, Allegri şi ai săi vor să coloreze viitorul în dungi alb-negre.

Jucătorii

Juventus vs Real Madrid: How do they compare man for man? https://t.co/4qri78n4Rb [Daily Mail] pic.twitter.com/CqH2a5MyQf

— Real Madrid News (@RealMadridBuzz) June 2, 2017

Câteodată, un joc de fotbal îţi serveşte atâtea scenarii pre-setate încât nici nu ştii de unde să le apuci. Să fie, întâi, duelul dintre brazilienii zburători Dani Alves şi Marcelo?

La un an după ce a părăsit Barcelona cu promisiunea că le va fi dor de el, Alves s-a ţinut de cuvânt, și nici măcar o fractură devastatoare în noiembrie 2016 nu l-a oprit să se întoarcă mai influent ca niciodată. Împotriva Barçei, în sferturi, veteranul de 34 de ani a fost nemilos timp de 180 de minute şi mărinimos după ultimul fluier, când l-a îmbrăţişat pe compatriotul său Neymar şi a recunoscut că a fost aproape de lacrimi. Nici nu-i de mirare pentru cineva care a spus că Barcelona va fi mereu în sângele său. Semifinala cu Monaco a rezolvat-o aproape singur: trei assist-uri şi un gol într-o victorie cu 4-1 la general.

În calea lui stă cum alt vechi prieten – Marcelo. Sid Lowe (The Guardian) îl propune ca omul sezonului pentru Real, o prezenţă constantă şi o dimensiune vitală a experimentelor tactice făcute de Zidane, în special trecerea de la 4-3-3 la 4-1-2-1-2. Marcelo are deja un deceniu în tricoul alb şi, împreună cu Alves, a redefinit rolul fundaşului lateral până în punctul în care, cum spune tot Lowe, e greu să-i mai numeşti fundaşi. Îi poţi numi, însă, oameni cheie a căror bătălie va decide o bună parte din război.

Să te concentrezi mai degrabă pe mijloc, unde doi colegi foarte diferiţi şi-au găsit locul perfect? Sami Khedira şi Isco au avut amândoi perioade grele la Real Madrid. Pentru primul, năpăstuit de accidentări, a fost nevoie de o schimbare majoră. Juve i-a întins mâna şi acum neamţul se zbate să fie apt de joc în finala pentru care a muncit atât. Ancora inventivă de la centrul terenului a fost decisivă pentru stilul aventuros, cu cinci jucători ofensivi, pe care Allegri l-a promovat anul ăsta.

Isco nu a plecat, deşi recunoaşte că s-a gândit mult şi bine la asta. Mereu în umbra lui Gareth Bale sau James Rodriguez, spaniolul a ales răbdarea şi munca grea. Răsplata şi-a primit-o în momentul în care Zidane a retras un atacant şi l-a plasat în spatele celorlalţi doi: un loc croit pentru talentele lui Isco. De atunci, nimeni nu l-a mai putut scoate din echipă pe omul care a devenit catalizatorul Realului.

Sau să fie totuşi eternul duel între atacant şi portar? Alvaro Morata probabil nu va începe ca titular, dar, la doi ani după ce golul său a eliminat-o pe Real din Champions League, vârful a revenit la Madrid şi nu şi-ar dori nimic mai mult decât să-l înfrunte pe omul care i-a asigurat spatele timp de doi ani în Italia. Gigi Buffon a ajuns la 39 de ani şi vorbeşte cu seninătate despre Cupa Mondială din 2018. Portarul a devenit o instituţie în sine, una căreia îi mai lipseşte doar un certificat: cel de câştigător al Ligii Campionilor.

Oricare ar fi unghiul ales, fie că e Alves vs. Marcelo sau BBC (Bale, Benzema, Cristiano) vs. BBC (Barzagli, Bonucci, Chiellini), dinastia lui Real sau izbăvirea lui Juventus, finala asta promite lucruri mari.

Antrenorii

Allegri: What Zidane is doing isn't easy, a CL trophy and a final deserves credit. He is a super coach and he will continue to be one. pic.twitter.com/bBMuWgnzH3

— SB (@Realmadridplace) May 29, 2017

După cum o spune şi Gabrielle Marcotti, ambii manageri de mâini seară au avut ceva de demonstrat în ultimele sezoane. Zinedine Zidane, că nu e doar o marionetă pentru Florentino Perez sau un „parvenit” care trăieşte de pe urma reputaţiei de jucător. La un an şi jumătate de la acea înlocuire grăbită a lui Rafa Benitez, Zidane e la un pas să facă ce nimeni nu a mai făcut de la Arrigo Sacchi încoace: să reţină Cupa Europeană. Mai mult, faptul că a luat deja titlul în Spania înseamnă că e aproape de prima dublă în aproape 60 de ani.

Atât de eficiente şi fascinante au fost machinaţiile lui Zidane, încât aproape nimănui nu-i mai pasă că Madridul nu joacă tocmai cel mai spectaculos fotbal. Flexibilitate, pragmatism şi un „man-management“ fără egal îl fac omul perfect pentru clubul ăsta. Orice s-ar întâmpla în finală, obiectivul pe care îl discutam în ianuarie 2016 – să devină pentru Real ce a fost Pep pentru Barcelona – pare să fi fost îndeplinit. Barça a avut mereu ideologi, Realul a visat mereu la trofee, şi Zidane e preocupat doar de a transforma visul ăsta în realitate.

Massimiliano Allegri a fost văzut ca o variantă sărăcăcioasă a lui Conte când l-a înlocuit pe actualul antrenor al lui Chelsea. De atunci, fostul mijlocaş şi-a depăşit predecesorul. Trei duble consecutive în Italia înseamnă enorm, dar progresul în Europa a fost cel mai vizibil. Două finale de Champions League, plus o eliminare la mustaţă în 2016, a readus-o pe Juve la masa mare, unde vrea să şi rămână cu o victorie sâmbătă seară (21.45).

Allegri a menţinut standardele şi după pierderi grele, cum au fost plecările lui Tevez, Pogba, Pirlo şi Morata. Mai mult, stilul de joc al echipei poate fi chiar atractiv, departe de stereotipurile fotbalului italian. Pozitivitatea stă la baza gândirii lui Allegri: „Îi aud pe oameni zicând că am pierdut şase finale. Asta mă tulbură şi mă enervează. Nu contează că am pierdut şase finale. Contează că am jucat opt. Acum, suntem iar în finala Champions League. Există doar una, noi suntem în ea.“