După 17 turnee finale, trei medalii și trei participări olimpice, Aurelia Brădeanu își ia adio de la echipa națională. Îi e greu să facă treaba asta

Aurelia Brădeanu a fost în teren la toate performanțele handbalului feminin românesc din ultimii 15 ani. A trăit suișurile și coborâșurile naționalei feminine, de la medalii mondiale și europene pe care puțini le anticipau, la clasări dezamăgitoare la turnee de la care chiar jucătoarele sperau să vină cu medalii.

Pe 26 și 27 noiembrie, la Cluj, Mica, cum e cunoscută în lumea handbalului, va îmbrăca pentru ultima oară tricoul echipei naționale. La 37 de ani, una din cele mai titrate și longevive handbaliste românce, a simțit că e momentul să se retragă de la echipa cu care a câștigat trei medalii – argint mondial în 2005, bronz european în 2010 și bronz mondial în 2015 -, căreia i-a fost căpitan și alături de care a participat la 17 turnee finale, un record pentru o handbalistă româncă.

Retragerea vine după un an trăit la intensitate în tricoul României: o medalie de bronz la Campionatul Mondial din Danemarca, prima victorie cu Norvegia după 15 ani, calificarea la Jocurile Olimpice – a treia ei participare, un alt record –, apoi parcursul slab de la Rio, unde România a terminat pe 9.

Brădeanu, care tot anul acesta a câștigat Liga Campionilor, cu CSM București, spune că experiența de la Rio a fost cea mai mare dezamăgire din carieră, dar că a învățat, în 25 de ani petrecuți pe teren, că „asta e viața unui sportiv, nu poți să câștigi tot timpul.”

Cum își explică handbalista cariera atât de lungă și de constantă? „În primul rând nu am avut accidentări foarte grave, nu am stat departe de teren, cel mai mult am lipsit când am născut. Și mi-a plăcut enorm sportul ăsta, încă îmi place. Îl fac din tot sufletul, mă dăruiesc cu totul. Și muncesc, ăsta e singurul lucru.”

*

Aurelia Brădeanu a început să joace handbal în Slatina, la 13 ani, după o selecție făcută în școli. La început nu le-a zis părinților, care voiau să se concentreze pe școală. Se trezea înaintea lor, când afară încă era întuneric, se îmbrăca și aștepta ca lumina de pe hol să se stingă, semn că au plecat. Apoi o lua la fugă printre blocuri, să nu se întâlnească cu ei pe drum. După ce antrenorul i-a convins s-o lase la un turneu, nu s-au mai opus. Spune că nu a fost un copil talentat și nu ieșea în evidență cu nimic deosebit, dar făcea tot ce i se cerea și în scurt timp a devenit cea mai bună din echipă.

Așa au remarcat-o cei de la Oltchim, care au venit să-i convingă părinții s-o lase la centrul de juniori de la Vâlcea. Crede că a fost cea mai bună mutare din cariera ei: acolo era crema handbalului românesc, unde a crescut alături de o generație bună și a prins minute în echipa mare încă de la junioare. Făcea antrenamente și cu junioarele, și cu senioarele, juca și la naționala de tineret, cu care a câștigat aurul mondial și european. A jucat la Oltchim șapte ani, apoi doi la Rapid, apoi încă șapte la Győr.

A fost una dintre cele mai iubite jucătoare ale echipei din Ungaria, cu care a câștigat de șase ori campionatul intern, a jucat o finală de Liga Campionilor, una în Cupa EHF, o Cupă a Cupelor și patru semifinale de Ligă. Suporterii maghiari își amintesc încă de ea:

„A fost o jucătoare fantastică, întotdeauna de folos echipei și în atac, dar și în apărare. Niciodată nu a fost egoistă, interesul echipei a fost pe primul plan pentru ea. Avea câte un cuvânt bun de zis pentru toți suporterii, așa că a devenit foarte iubită în Győr. Mă simt onorat să o fi văzut jucând zi de zi. Nu în ultimul rând, a vorbit limba noastră foarte bine, ceea ce a făcut-o și mai respectată și iubită”, spune Kapitány János, un suporter care a desenat jucătoarele Gyor-ului:

*

După șapte ani la Győr, s-a întors la Oltchim, cu care a ajuns de două ori în semifinalele Ligii Campionilor (oprită, de fiecare dată, de fosta sa echipă). După ce echipa din Vâlcea s-a desființat, Brădeanu a jucat doi ani la Brașov, iar din 2015 e la CSM București, cu care și-a îndeplinit, în mai 2016, visul de a câștiga Liga Campionilor.

„Câștigarea Ligii e ceva senzațional, e ceva ce mi-am dorit din tot sufletul, de când am conștientizat că e un trofeu important, la care ajungi foarte greu. Oltchim a muncit atâția ani, a investit atâția ani în handbal pentru acest trofeu și n-a reușit. Șansa CSM-ului de a juca primul an și să câștige trofeul e o șansă unică.”

În finala Ligii, câștigată în fața fostei sale echipe, Győr, Brădeanu a înscris golul victoriei. „Aș putea scrie o carte despre câte mi-au trecut prin cap în momentul ăla. Cu toate că nu era ultima noastră șansă, pentru că dacă ratam, urma Cristina. Dar era prea special pentru mine să câștig Liga Campionilor, să joc la Budapesta, împotriva Győr-ului și să dau ultima lovitură, și în fața suporterilor lor. Mă gândeam de ce n-au ales poarta cealaltă, exact la poarta lor? Probabil așa a fost pentru mine scris, să fie ceva special.”

După un an care i-a adus cea mai mare victorie, dar și cea mai mare dezamăgire trăite pe un teren de handbal, Aurelia Brădeanu știe că momentul retragerii se apropie. Iar primul pas e chiar în acest weekend, la Cluj, când își ia la revedere de la națională.

„Chiar dacă a fost un an bun, nu face mai ușor gândul retragerii. Te gândești că mai sunt câțiva pași și te retragi, ți-e greu să faci lucrul ăsta. Toată viața asta am făcut, îți aranjezi viața după programul respectiv. Sunt convinsă că o să fie foarte greu, o să-mi lipsească multe, dar te obișnuiești. Mergem înainte, viața e așa cum e.”