Flaviu Cernescu ar face orice ca să nu treacă viața pe lângă el. Orice

Flaviu Cernescu are 34 ani și ține cu dinții de libertatea lui. Când căldura din biroul lui de inginer IT-ist nu i-a mai priit, s-a refugiat în turnuri industriale de peste 200 metri, pe care le cațără și pe care face echilibristică. Echilibrul a venit odată cu mersul pe monociclu și mai târziu prin chingi trase între stânci și clădiri, la zeci sau sute de metri distanță de sol, pe care-și croiește drumul lui. Că drumurile l-au dus pe muchia Turnului CET din Pitești (280 metri), pe Crucea Caraimanului neasigurat, sau pe o linie trasă peste stânci de pe Transfăgărășan, Flaviu se expune ca să-și păstreze libertatea. Flaviu nu face înțelegeri care s-o compromită.

*

M-am apucat de 12 ani de monociclu, de vreo 10 de jonglat și în primii ani exersam pe stradă. M-am accidentat mult. Mi-am rupt două mâini, mi-am luxat picioarele, am avut nenumărate julituri, contuzii, mi-am distrus o mașină forjând-o prin coclauri ca să ajung mai aproape de locul de interes, deci viața asta mi-a adus și lucruri mai puțin bune.

Mie mi-a plăcut să fac explorare pe cont propriu, fără aprobări, fără nimic. Mă duc și văd ce pot să fac. Învăț de la fiecare câte ceva, îmi dau seama că pot fi și altceva.

Am îndrăznit să-mi dau demisia de la un job în IT. O dată. Apoi și a doua oară.

Întotdeauna am avut frustrarea că n-o să mai învăț nimic nou față de ce m-a învățat sistemul. Oare pot să jonglez, să stau în cap, să fac o prăjitură? Pe ultima n-am învățat-o încă.

Am început să încerc chestii. Așa am ajuns la monociclu. Bicicleta a fost prima mea iubire nemotorizată. Prin 2000, când am avut internet prima oară, am aflat de existența lui într-o căutare de componente pentru biciclete. De atunci dorința că trebuie să încerc asta într-o bună zi și am ajuns la Mountain Unicycle – monocicluri de teren.

Nu e simplu, dar dacă-ți dorești mult poți să înveți să mergi pe monociclu. Eu am prins și un culoar favorabil. Nu exista Facebook și puteam să-mi fac lecțiile relaxat, fără agitația societății.

Am reușit să-mi iau o viză pentru SUA, să lucrez și pe acolo sezonier și așa mi-am dat pentru prima oară demisia, spre sfârșitul anilor 2000. Era o neplăcere constantă să merg la job. După trei ani, nu mă puteam blaza. Accept o grămadă, dar pentru mine grămada era prea mare. Simțeam că-mi trece viața. Ce se poate întâmpla mai grav de-atât?

Am avut și perioade în care credeam că viața nu contează mult, dar dacă nu iau decizii tranșante ca s-o fac cât de cât și pe placul meu, atunci chiar nu merită. Cum să nu-mi dau demisia? Lucrurile nu urmau să fie roz în toate privințele, normal.

Au mai trecut trei ani, n-am stat bine cu banii și nu voiam să fiu milog, așa că m–am reangajat alți trei ani. Acum sper cu entuziasm ca perioada nelucrată să fie cel puțin la fel de lungă ca cea lucrată.

Știu să sudez, să pun garduri dacă e nevoie. Aptitudini de meșteșugar am de când eram elev și lucram cu tatăl meu.

Acceptarea este cumpărată cu niște bunuri de larg consum. Când înțelegi chestia asta organic, îți ajustezi nevoile. Nu mai vreau un TV de doi metri sau un apartament mare, ca să fiu legat. Dacă un compromis contravine liniștii mele sufletești, e făcut degeaba. Am și eu mașină, dar am dat 2.500 de euro pe ea, nu 100.000 mii.

*

Acum fac freelancing în arta mișcării, aș putea spune, nu știu cum s-o denumesc exact. Sunt cumva în afara sistemului, nu am un doctor de familie, dar am încă telefon și card. Nu m-am despărțit în totalitate de tehnologie, dar nu vreau nici să fac parte din viața urbană, modernă. Îmi caut calea mea și încerc să fiu în consistență cu gândurile mele.

Îmi trebuie bani, normal, vreau să fac cursuri de parașutism, dar sunt convins că există căi mai pașnice prin care să le fac. Duc mai multe proiecte în paralel, unele sunt de-o săptămână, altele pe termen mai lung, mai vând material video la televiziuni din străinătate – care, spre deosebire de cele din România, plătesc.

Lucruri apar, pur și simplu. Trebuie să ai răbdare. Faptul că funcționează o vreme nu garantează că vor funcționa întotdeauna și faptul că nu funcționează acum nu înseamnă că nu vor funcționa la un moment dat. Trebuie să te obișnuiești cu gândul că poate nu o să-ți iasă.

De pe forumuri de monociclu am aflat și de slackline, cum că ar ajuta la echilibrul corpului. Am băgat la cap și am zis că poate la un moment dat o voi face și pe-asta. Prin 2010 mi-am luat kit-ul meu și am început să exersez la sol, începusem să și jonglez pe el. În 2011 l-am cunoscut pe George Ciprian, un băiat care se apucase și el de puțin timp de slackline și am zis că trebuie să facem ceva împreună.

Eu cu George am dus treaba asta mai departe apoi, spre highline. E un tip priceput la chestiile motrice și progresa natural. Avea mai mult timp liber și eu depindeam de orele de lucru la vremea aceea. Eram frustrat pentru că îmi doream să pot exersa, iar când îmi găseam eu timp liber, nu mai putea el. Aveam însă bani mai mulți și mi-am cumpărat echipament, ca în puținul meu timp liber să am tot ce-mi trebuie la nivel tehnic. Era o provocare la care nu mai puteam renunța.

Ăia care-s nebuni, sunt numai nebuni. Nu poți face nimic cu ei. Ăia care-s calculați nu îndrăznesc să facă nimic. George e și nebun, și calculat și priceput și tupeist și cu bun simț. Uneori nu ne putem suferi, dar e omul cu care te duci, intri, sari gardul la o incintă, îți iei echipamentul optim, urci, legi ce trebuie calm, sună alarma, stai pe burtă două minute. Dacă te prind vorbești cu ei, joci și-o partidă de sah cu paznicul dacă trebuie, plătești amenda când e nevoie, trebuie să fii pregătit pentru orice.

Primele highline-uri au fost în Cheile Nerei. Erau foarte multe lecții pe care urma să le învățăm. Eu am căzut și în coardă și mi-am făcut o arsură urâtă la picior. Am mai încercat o dată și am mai căzut o dată în același fel, m-am lovit în același loc. Nu puteam să merg pe linie. Toată aptitudinea exersată la sol nu funcționa la înălțime și nu înțelegeam de ce.

Echilibrul și orientarea în spațiu vin 90% din vizual. Când ești la înălțime, te confrunți cu frica de accidentare, că s-ar putea întâmpla ceva, că ai putea muri și dincolo de frica asta pe care vrei să o stăpânești voluntar.

Toate reperele din spațiu dispar, nu mai e nici creanga de care te poți ține în ultimă instanță, nici iarba pe care ai putea sări când simți că te-ai dezechilibrat. Au fost câteva luni în care am reușit să sparg gheața și să câștig încredere interioară.

Am învățat să facem highlineuri progresiv ca dificultate, în care să nu ne lovim prea tare. O înălțime poate fi mai mult sau mai puțin dificilă în funcție de tensiunea din linie, de lungimea ei. Siguranța că ce ai legat acolo e bine 500%. Trebuie să ai vizibilitate bună, nu te duci cu o linie verde într-un spațiu verde în care ți se confundă chingile cu frunzele din spate.

Ca să mergi pe linii foarte înalte, ai nevoie de echipament și de oameni care să te ajute să montezi. Devine complicat logistic de practicat sportul. Dacă ești singur sau doar cu un prieten, va fi greu să tot împingi limitele, pentru că veți fi depășiți de situație. E ca și cum vrei să faci automobilism de performanță de unul singur. Nu mai e suficient să fii bun.

În străinătate, sportul este în creștere, comunitățile tot mai mari, pun mână de la mână și cel care merge pe linie doar asta face. Théo Sanson a mers pe highline de 500 metri în SUA, între două stânci. Zici că merge în spațiu și da, e o linie pe care clar eu n-aș putea s-o fac acum. Trebuie să fii omul potrivit, la momentul potrivit, cu echipamentul potrivit. Nici nu știu cum aș reacționa.

*

Slacklineul nu este sportul competitiv în care trebuie să arătăm musai că suntem mai buni decât alții, e sportul prin care-ți poți face aventura personală, care nu mai e condiționată de numere. Dacă fac o concurență din orice, scot bucuria din context.

Se pot întâmpla accidente și acolo unde tu ai crezut că nu se întâmplă nimic. Au fost deja vreo patru morți în slackline. E doar o chestiune de timp până mai apare una.

Comunitatea vrea să atragă atenția asupra siguranței sportului. Pentru că atunci când ai un sport tânăr și în creștere, vrei să arăți lumii conservatoare că sportul tău e pertinent și că merită și el încredere, dar ca oricare alt sport, nu poate fi ferit complet de accidente.

Slacklineul înseamnă explorare și explorarea nu exclude accidentarea. Cum poți să explorezi tot mai mult și să vrei să mori tot mai puțin? E ca și cum ai vrea să sfidezi universul.

Merg înainte cu o doză de temeri, o doză de acceptare, o doză de împăcare cu situația. Nu poți să te minți pe tine însuți, să spui că te apuci de highline, te apuci de cățărare urbană pentru că vrei să trăiești cât mai mult.

La ora la care ești tu sincer cu tine, trebuie să-ți recunoști că orice manevră s-ar putea să-ți fie ultima. Știu că turnul pe care mă urc mă poate omorî, dar nu mă va omorî neapărat pentru că eu sunt atent unde pun mâna și mă duc înainte pentru că-mi aduce o împlinire foarte mare. Poți s-o numești dependență. Ține, cumva, de natura vicioasă a omului. De plăcerea vinovată pe care o ai în tine.

Am avut un accident anul trecut în august care mi-a dat un sentiment urât. Încă-i mai resimt ecoul – psihic, dar în care puteam să mor. Am căzut de la opt-nouă metri pe beton. Mă urcasem pe ceva ad-hoc, în sandale și cămașă. Nu era menit să fie periculos, dar s-a rupt ceva cu mine și am căzut, pur și simplu.

Am atracție față de zonele industriale. Îmi plac macrostructurile. Oferă lucruri gigante, prin natura lor. Construcții așa înalte ca în zonele industriale nu găsești niciunde. Sky Tower, cea mai înaltă clădire din România, are 130 metri. Cel mai înalt turn are 351 metri, la Baia Mare.

La Timișoara (turnul CET, 200 metri) am intrat în incintă și am rămas peste noapte. Era un risc să fim prinși. Dar a fost intens să încerc să închid ochii, să mă deconectez și să dorm liniștit în hamac. Totul ține tot de explorarea urbană, la care mă voi întoarce – să mă plimb prin țară cu hamacul și sacul de dormit.

La un moment te eliberezi și înțelegi ce fel de riscuri sunt, le calculezi discret în tine și analizezi dacă ești capabil să ți le asumi, accepți că există și că poți muri. N-aș vrea să mor înaintea părinților mei, dar dacă e să mor și știu c-am rămas pe picioare în viața mea și n-am fost o legumă, atunci să mor.

Povestite Ancuței Iosif.

Lead nu te încurajează să-l imiți pe Flaviu Cernescu. Căutările și pasiunile îi aparțin, drumul lui e periculos. Te încurajăm să-ți găsești drumul tău.

Pe Flaviu îl puteți cunoaște mai bine și din documentarul Transylvania Dragon, semnat de Sabin Dorohoi.