Câțiva rideri-pionieri își taie snowboardul în două bucăți egale, urcă până-n vârf și le lipesc la loc pentru coborâre. Am vrut să vedem de ce

Brașoveanul Marius Strătilă (24 ani) urca prin masivul Piatra Mare acum cinci-șase ierni, alături de un prieten care avansa lin cu schiurile, în timp ce el – cu snowboardul agățat de rucsac – se adâncea în zăpadă până la brâu. Schiorul îl mai aștepta, Marius nu prea avansa, energia se ducea. După trei ani de dat pe placă și multe ture în același stil, căuta deja soluții când cineva i-a arătat noua lui descoperire pe internet: splitboardul.

L-a văzut apoi pe viu la Cabana Postăvaru – unul de la brandul K2 –, a putut să pună mâna pe el, să vadă cum se leagă bucățile și i-a plăcut ideea și mai mult. După câteva documentări pe internet și vizionări de filmulețe, Marius a pus toate piesele de puzzle la un loc și a comandat din Italia kitul necesar pentru transformarea unui snowboard în splitboard, inclusiv cele două plăcuțe de metal care unesc plăcile de lemn, niște piulițe și altele.

Splitboardul este un snowboard tăiat pe din două, pe verticală și transformat în două schiuri mai late. Apărut în anii ’90 în SUA, e creația lui Brett „Cowboy” Kobenik, care a venit cu un prototip în fața celor de la Voilé, brand de echipamente pentru riderii iernii. În 1994, primele splitboarduri au fost puse în vânzare. Comunitatea de rideri este restrânsă încă, cea mai cunoscută revistă de specialitate – Splitboard Magazine – având puțin peste 6.000 de fani pe pagina de Facebook.

Invenția vine în ajutorul celor ca Marius, care iubesc deopotrivă snowboardingul și alunecatul prin zone neamenajate din munți, dar suferă la urcat – pentru că se afundă în zăpadă, pentru că trebuie să care echipament în plus (rachete de zăpadă), pentru că placa ținută în spate devine o velă în bătaia vântului și totul se transformă într-o luptă continuă în care nu mai rămâne loc pentru distracție. Apoi încep durerile de umeri și spate.

Ca să dea de iubirea lor, powderul (zăpada afânată), riderii fac tot ce e nevoie, iar splitboardingul îi solicită în totalitate. Intră în lucru alte grupe de mușchi, spune Marius, căruia „îi ajunge gazul” pentru trei ture într-o zi, față de snowboarding, unde făcea o singură urcare și coborâre. Desigur, sunt sportivi care merg pe nemarcate frecvent și pe care nu-i deranjează să care placa în spate, dar el n-a văzut niciun motiv pentru care să nu treacă la splitboard. „De la durere am trecut la asta”.

Odată cu kitul în brațe, următorul pas venea de la sine – tăierea plăcii pe care Marius se dăduse în ultimii ani. A luat-o la subraț și s-a dus la atelierul de tâmplărie al Universității Transilvania din Brașov, unde era student la inginerie mecanică. A dat o sticlă de vin unui meșter ca să-i taie cu circularul placa. „Nici nu știa el ce taie, era grăbit să nu vadă maistrul că face chestia asta”, spune Marius, „nu mă asculta deloc, credea că le știe el pe toate, nu avea habar că snowboardul are o ramă de metal, un cant. Dar la final am avut un splitboard”.

Marius a ajuns și la profesoara de chimie, pe care a întrebat-o cu ce să-și trateze splitboardul. „Când tai un snowboard iese la iveală lemn la tăietură. Mi-a explicat cum să diluez niște rășină epoxidică, să dau frumos în straturi”. S-a chinuit o vreme și cu pieile de focă (piei care nu provin de la mamifer, ci sunt fabricate dintr-un material sintetic, aplicat pe schiuri de tură pentru aderență la urcarea), pe care le-a găsit foarte late și le-a adaptat pentru splitboard.

Acum, curioșii nu mai trebuie să-și mai taie singuri plăcile, pentru că există Ace of Spanners, un schi & snowboard service în Brașov, al lui Cezar Băjenaru, care taie și montează și plăci de splitboard. „E greu de montat și riști s-o strici de la început – e mai bine să mergi la cineva care știe ce face”. Marius recomandă întâi să-ți tai un snowboard mai vechi și doar apoi, dacă există dragoste la prima urcare, să cumperi un splitboard fabricat ca atare. Un splitboard nou plus kit complet poate ajunge și la 5.000 de lei la raft (în funcție de material, dimensiuni, kilograme și tehnologie – care evoluează permanent), însă un snowboard transformat poate ieși la 1.500 de lei.

„La început îmi intra zăpadă între splitboard și foci, focile se dezlipeau, ajungeam sus în munte și nu puteam să înaintez”, spune Marius, care trebuia să-și pună din nou placa în spate. „Pățanii, improvizații”, cum le numește el, dar avea mereu o balanță în minte: „de-o parte eficiența, de cealaltă greutatea extra, plus efortul de a fi în zăpadă mereu. Înclinam în favoarea eficienței.”

La splitboard eficiența se traduce tocmai prin dubla funcționalitate. Prin rolul de schiuri de tură în pas alunecat la urcare, și rolul de snowboard pe care-l reprimește sus, când riderul se oprește să-și unească cele două bucăți, cu ajutorul plăcuțelor de metal din kit.

Dar splitboardurile nu înlocuiesc schiurile. La o pantă înclinată și cu gheață (părțile cele mai dificile dintr-un traseu), mai bine se va fixa un clăpar cu schiul decât un boot (care nu este în totalitate rigid) pe splitboard. Cea mai mare diferență între schiuri și splitboard apare însă la porțiunile de coborâre, când riderii dau de o pantă prea mică sau un traverseu pe care n-ar merita să stea să lege plăcile (pentru că mai urmează urcări) și trebuie trecut cu plăcile desfăcute. „Nu-i foarte ușor”. La schi de tură și la splitboard legăturile fixează doar vârful; călcâiul rămâne liber tocmai pentru urcare. Or, la coborâre, cu talpa fixată doar în vârfuri, splitboardul e dificil de controlat.

Prima oară, Marius a testat splitboardul în Postăvaru, la concursul de schi de tură Postăvaru Night. Avea prieteni schiori în jur care i-au arătat cu ce se mănâncă mișcările, cum se face alunecarea, cum se țin bețele, poziția corpului. Marius a stat de atunci în picioare din ce în ce mai des pe splitboard și a vrut să povestească tuturor că există ieșiri din zăpadă, ba chiar unele distractive.

Așa s-a născut, în 2012, pagina Splitboarding România pe Facebook, apoi grupul cu același nume. Iar din 2015 a apărut și splitboardromania.ro, un site pe care riderii văd ce e nou pe piață, închiriază și testează splitboarduri sau își povestesc turele. În România să fie în jur de 100 persoane care se dau cu splitboardul, aproximează Marius, dar numărul crește tot mai mult și datorită unor inițiative de-ale sale: ture organizate prin munți (Făgăraș, Postăvaru, Piatra Mare, Bucegi), demonstrații de cum funcționează un splitboard, parteneriate cu diverse evenimente de outdoor unde lasă oamenii să încerce și le povestește despre toată mișcarea, precum Red Bull Oslea Hiride 2016 (27 februarie), unde vor fi parteneri.

Încet, încet, oamenii au început să-l caute, să-i ceară sfaturi legate de echipament, detalii despre ture, să migreze la splitboarduri. „Cel mai mult mă bucur să mă întâlnesc cu oameni și să le arăt”.

Reticența unora să treacă de pe placă pe splitboard se leagă mai ales de scăderea rigidității plăcii în momentul în care este tăiată, dar asta nu fură prea mult din plăcerea coborârii. Un splitboard poate și cântări mai mult decât un snowboard (trei kilograme un splitboard, două kilograme un snowboard, aproximativ), dar punând la socoteală rachetele cărate pentru urcările cu placa în spate, lucrurile se echilibrează.

Splitboardul se adresează și unui bagaj de cunoștințe, spune Marius, „pe lângă bagajul de avalanșă, trebuie să știi să te dai cu snowboardul, plus că e total diferit terenul. În afara pârtiei ai fel de fel de obstacole, vremea e diferită, nu poți anticipa ce e în față, pentru că nu te-ai dat niciodată pe acolo.”

Acum că ai ajuns sus, strânge bețele, scoate focile. Dacă bate vântul ține-le bine și bagă-le la piept ca să se usuce mai repede. Scutură-ți splitboardul de zăpadă și gheață, dă legăturile jos, montează balamalele și montează-ți legăturile inițiale de snowboard. Creasta unui munte nu e locul optim pentru operația asta, dar antrenamentul repetata de acasă te-a transformat dintr-un novice într-un îndemânatic. În cinci-zece minute vei fi gata pentru powder.