Încă o finală de cupă pentru Wenger, dar pe Wembley aşteaptă Man City și Pep Guardiola

Danny Coposescu 25 ianuarie 2018

Ce ne facem cu Arsenal? O fi fotbalul unul dintre cele mai imprevizibile sporturi, dar de obicei ne putem baza pe nişte certitudini. Una dintre ele, cel puţin în ultimele sezoane, a fost că echipa lui Wenger are genunchii moi când e pusă sub presiune. „Spineless!‟ e un cuvânt pe care-l vezi repetat online ca un refren supărat de fiecare dată când londonezii trec printr-o tulburare afectivă sezonală.

Nu-i ca şi cum anul ăsta e altfel. Deja au fost suficiente momente care să strângă mulţimi cu torţele aprinse în faţa stadionului. Când Nottingham Forest a scos pe Arsenal pe făraş din FA Cup, ultimul refugiu pentru era 2.0 a lui Wenger s-a cam prăbușit şi el. Și amintirea asta a început să se răspândească pe Emirates, ca un vânt toxic, în minutul şapte al semifinalei de Carabao Cup cu Chelsea. Eden Hazard tocmai deschisese scorul şi, cum fortitudinea de caracter nu-i tocmai primul lucru pe care-l asociezi cu Arsenal, ai fi zis că în tribune se pregătea deja o răzmeriţă bună.

Şi totuşi, la cornerul din care a egalat, fanii răguşeau strigând numele clubului; și totuşi, Arsenal a arătat o voinţă de fier într-o revenire care îi dă şansa să mai pună o cupă la colecţie, în ciuda tuturor problemelor.

Arsenal 2-1 Chelsea

Atât de mult s-a discutat pe tema transferurilor înainte de meci, încât parcă toată miza s-a pierdut undeva între calcule despre salarii şi valoare monetară. Arsenal a dat una bucată Alexis Sanchez, o simplă umbră disruptivă în ultimele săptămâni, pentru una bucată Henrikh Mkhitaryan, care are nevoie disperată de un restart în Anglia.

Confruntarea cu Chelsea a venit însă prea devreme pentru armean, aşa că Wenger a trimis pe teren cam acelaşi 11 care a câştigat doar două din ultimele opt jocuri. Recent, Iwobi, Lacazette şi Özil n-au dat prea multe argumente că plecarea chileanului nu trebuie să fie o tragedie. În prima repriză, în ciuda rezultatului de 1-1, impresia asta s-a consolidat. Cu linia defensivă urcată pâna la buric, Chelsea s-a putut baza pe tendinţa adversarilor de a se repezi în ofsaid ca într-un zid, din nou şi din nou.

Şi mai grav a părut faptul că oaspeţii pot tranşa apărarea lui Arsenal la propria discreţie. Doar că ceva din atitudinea ezitantă a băieţilor lui Conte a lăsat totuşi loc pentru speranţe. Asta şi bulldogul de la mijlocul terenului – Jack Wilshere, care pare scos din alt film decât colegii săi rafinaţi, dar fragili.

El a condus revenirea din partea secundă. Într-o bătălie feroce contra compatriotului Ross Barkley, intrat în minutul 33, după accidentarea lui Willian, Wilshere a ieşit învingător. De acolo a început şi schimbarea la faţă a lui Arsenal.

Trebuie menţionată, însă, şi contribuţia indispesabilă a lui Antonio Rüdiger. Neamţul trebuie să fi spart câteva oglinzi în drum spre stadion, pentru că ghinionul său ridicol a marcat toată semifinala. La egalare, lovitura de cap a lui Nacho Monreal i-a sărit în frunte din colegul Alonso şi a poposit în poartă. Oroarea lui Rüdiger nu s-a oprit acolo. Golul victorios al lui Granit Xhaka a venit din călcâiul său, o deviere care te face să te gândeşti la intervenţii divine. Spre final, fundaşului i se citea panica în ochi în timp ce se uita în jur, căutând parcă următoarea nenorocire venită din neant.

Dar mai vinovați decât el s-au făcut colegii din atac: un sigur şut pe poartă a mai reuşit Chelsea după deschiderea scorului. Mai nou, echipa se prezintă pe teren cu semnale luminoase care-şi anunţă adversara că Eden Hazard e alfa şi omega în ceea ce priveşte capacităţile ofensive. Belgianul e evident suprasolicitat şi, în lipsa lui Morata (care şi-aşa nu mai rupe gura târgului), campioana e adesea uşor de oprit.

De asta, presa îi trimite pe toţi atacanţii de sub soare la Chelsea în fereastra asta de trasferuri. Întrebat dacă vrea să facă cumpărături, Conte a oftat mai degrabă dezamăgit: „N-am nevoie de nimic, sunt antrenor şi continui cu jucătorii mei.‟

Wenger a recunoscut neajunsurile din prima repriză: „I-am arătat lui Chelsea prea mult respect. Ne-a fost puţin teamă şi am suferit din cauza asta. În a doua repriză, am preluat controlul. Ştiam că putem juca mai bine şi asta am şi făcut. Suntem foarte fericiţi că ne putem duce fanii pe Wembley din nou.‟ Pentru a treia oară în ultimele trei sezoane.

Bristol City 2-3 Man City

Pe Ashton Gate s-a cântat mult şi zgomotos despre „City‟ – cea în tricouri roşii. Gazdele au demonstrat din nou că au suporteri de primă ligă și nici echipa nu s-a făcut de ruşine. Până în ultimele secunde a tras Bristol City măcar de un egal cu giganţii din Manchester.

Dar băieţii lui Guardiola au făcut ce fac mai bine ca oricine sezonul ăsta. Nici când Aden Flint a egalat în minutul 94, după ce oaspeţii au condus cu 2-0, n-ai fi zis că s-a terminat. La fel ca în tur, la fel ca în atâtea meciuri de Premier League, City a lovit din nou în ultimele secunde. Kevin De Bruyne a sărbătorit prelungirea de contract semnată luni cu golul victoriei, la 120 de secunde după momentul lui Flint.

Aşa că Pep se pregăteşte de prima finală de când a sosit în Anglia şi şansa de a câştiga trofeul cu numărul 22, în mai puţin de un deceniu de când antrenează la nivelul ăsta. În faţă îi mai stă doar veteranul Wenger.

 

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.