Încântătoare și nemiloasă, Bayern München ne arată dimensiunile declinului unei Barcelona care trebuie să se schimbe. Dar cum?

Printr-o probă de putere și determinare pe care o vedem prea rar chiar și-n Liga Campionilor, la cel mai înalt nivel, Bayern München ne-a reamintit că este cine este – așa cum ne spune celebrul motto Mia san Mia. Și astfel ne obligă să vorbim despre reconstrucția unei echipe care părea, acum câteva luni, departe de nivelul celor mai buni din lume. Dincolo, la capătul celei mai aspre înfrângeri din istoria ei europeană, Barcelona nu se mai poate ascunde: problemele structurale, transferurile nepotrivite și jocurile de putere au împins-o pe Barcelona la pământ. „Mai jos de atât nu se poate“, așa cum spunea Gerard Piqué. Și asta ne obligă să ne întrebăm – încotro? Cine și cum o va schimba pe Barcelona?

*

De fiecare dată când ni se oferă un astfel de meci-eveniment, ne grăbim să căutăm repere. Este acest 8-2 chiar și mai impresionant decât acel 7-1 pe care Germania (cu Neuer, Müller și Boateng în teren) l-a reușit în fața gazdei Brazilia, în semifinalele Mondialului din 2014? Sunt întrebări tembele, dar cum altfel să pricepem proporțiile unor rezultate improbabile, ale unor întâmplări sportive care ne lasă gură-cască? Apucăm de la final spre început, ca detectivii care caută indicii la locul accidentului. Doar că aici n-a fost chiar un accident. 

Ne spun asta și cei care au urmărit ascensiunea lui Bayern de la venirea lui Hansi Flick încoace, dar mai ales cei care cunosc derapajele Barcelonei din ultimii ani. Și nu doar cele sportive: 0-4 la Paris, cu PSG, 0-3 la Torino, contra lui Juve, 0-3 la Roma, 0-4 la Liverpool. Toate înfrângerile astea grele au venit în ultimele patru sezoane, dar parcă în niciuna dintre ele n-a fost Barcelona atât de clar dominată cum a fost la Lisabona, în fața lui Bayern.

Așadar, să dăm învingătorilor prioritatea cuvenită. Și să începem de aici:

1. Cum explicăm ascensiunea lui Bayern

Se pot scrie tot soiul de analize după un astfel de meci. Putem discuta despre primele 10 minute, perioadă în care Barcelona a părut că este în stare să profite de linia de fund foarte (dar foarte) avansată cu care Bayern a început meciul: cum ar fi arătat jocul dacă spaniolii ar fi trecut ei înainte? Sau putem vorbi despre neobositul presing coordonat de Thomas Müller și executat cu o determinare de speriat de toți colegii lui de echipă; sau despre forța de atac a unei echipe Bayern reinventate și regăsite în ultimele luni, de la (re)venirea lui Hansi Flick în Bavaria; sau despre prăbușirea defensivei Barcelonei, despre capetele plecate ale unor campioni în serie care n-au mai putut lupta de la 2-5 încolo. Toate astea sunt importante pentru a înțelege jocul și rezultatul. 

Dar mai importantă e simbolistica acestui meci de fotbal: prin fața arătată aseară, Bayern München ne-a confirmat că s-a întors între cele mai bune echipe din Europa. Și indiferent dacă vor câștiga această ediție curioasă a Ligii Campionilor, campionii Germaniei (și-)au oferit dovezile că sunt pe drumul bun, că perioada de tranziție începută după despărțirile de Lahm și Schweinsteger, continuată cu plecările lui Ribery și Robben, nu mai e atât de dificilă cum părea să fie anul trecut.

Dacă-ți mai amintești, în precedenta ediție de Champions League, Bayern a fost eliminată de Liverpool (1-3 la general), după doar trei șuturi la poartă în 180 de minute de fotbal. Fără idei, fără curaj, fără nimic, Bayern a fost depășită la toate capitolele de o echipă modernă, mai energică și mult mai directă.

Așa că-n primăvara lui 2019 (și par să fi trecut ani de atunci!) se vorbea despre prăbușirea abruptă a unui echipe care făcuse cel puțin semifinale (dar și trei finale, una câștigată în 2013) în șapte din ultimele nouă ediții ale Ligii.

Cu degetul erau arătați managerii clubului bavarez. Nu doar pentru că-l numiseră antrenor pe defensivul Niko Kovac, dar mai ales pentru că n-au avut curajul să-i înlocuiască din timp pe veteranii Robben, Ribery, Müller sau Boateng.

Ei bine, dacă ne-ai fi spus că acel Bayern, lipsită acum de vedetele ei din benzi, dar și de Hummels sau Rafinha, se va putea transforma atât de mult într-un timp așa de scurt, am fi zis că bați câmpii.

Ți-am fi spus că generațiile nu se schimbă așa de simplu, că unii campioni nu pot fi înlocuiți de pe-un an pe altul, că pierderile liderilor Lahm, Schweinsteger, Ribery sau Robben nu pot fi acoperite. Într-un fel, astea sunt valabile și azi. Chiar dacă Bayern a făcut afaceri excelente cu Pavard și Davies, sau cu împrumutul lui Perisic, nucleul echipei n-a fost schimbat prea mult.

Și suntem siguri că dacă Hansi Flick n-ar fi primit șansa lui, după demiterea lui Kovak, Bayern n-ar fi arătat cum arată din noiembrie încoace, perioadă în care a pierdut doar două meciuri (pe care le-a dominat, totuși, categoric), depășindu-și mai toate recordurile de goluri marcate.

Când Flick a preluat-o pe Bayern, Müller nu prindea echipa, Boateng nu prindea nici banca, Goretzka nu era nici pe jumătate din jucătorul care este azi, Davies abia începea să ne arate ce poate, și chiar dacă Lewandowski își începuse seria impresionantă din acest sezon, la cele mai multe meciuri puteai să ațipești în fotoliu (excepția a fost un 7-2 pe terenul lui Spurs). Între timp, Bayern joacă atât de spectaculos că mulți n-au timp să meargă la toaletă, de teamă că pierd un gol și alte trei ocazii importante.

Asta trebuie să ne arate, o dată în plus, că rolul antrenorului este esențial. Nu doar pentru stilul de joc (sau pentru filosofia unor cluburi care au așa ceva), dar mai ales pentru că sub antrenorul potrivit toți jucătorii evoluează – cresc. Sub Flick, de pildă, Müller și Boateng au cele mai bune sezoane ale lor de când joacă pentru Bayern, Neuer s-a întors la forma de acum câțiva ani, Alaba a devenit șeful apărării centrale și unul dintre liderii a cărei voce o auzi mereu în teren (în lipsa spectatorilor), Goretzka și Kimmich (ambii au 25 de ani) au legat mijlocul terenului și s-au apropiat de valoarea excelentului Alcantara, iar Gnabry (24 de ani), Pavard (24 de ani) și Davies (19 ani), care au costat împreună vreo 50 de milioane de euro, par că joacă la Bayern de când îi știm. În fine, Lewandowski e atât de bun, încât avea toate șansele să fie numit cel mai valoros jucător din lume, dacă Balonul de Aur n-ar fi fost anulat.

Altfel spus, planul de întinerire pe care mulți îl așteptau la Bayern este în plină desfășurare. Și nu e vorba doar de întinerire, ci și de transformarea tinerilor în lideri.

Iar aici, Flick a primit susținerea unui club care a înțeles să facă schimbări și-n birourile managerilor. Salichamidzic și Kahn sunt de-acum membri ai board-ului, au o influență tot mai mare, iar Herbert Hainer, fostul șef al Adidas, l-a înlocuit cu destul succes pe legendarul Hoeneß.

Dacă Bayern va merge acum până la capăt, pentru a doua ei triplă din ultimii șapte ani, proiectul bavarez va căpăta și mai multă legitimitate. Dar chiar dacă va pierde cumva trofeul Champions League, Bayern pare să fi trecut de momentul ei rock bottom. A făcut asta printr-o foarte inspirată (poate și norocoasă) schimbare de antrenor, prin câteva transferuri bune și, la fel de important, fără să piardă prea mult timp contactul cu cele mai bune echipe ale Europei.

Acum, principala grijă a conducerii este prelungirea contractului lui Alaba, căci pentru pierderea lui Altantara – spaniolul va pleca probabil în Premier League -, Kimmich și Goretzka par pregătiți să compenseze. Mai ales că Sule, Coman și Hernandez (toți au 24 de ani) vor fi recuperați complet, iar lângă ei va sta, peste câteva săptămâni, și Leroy Sane – tot 24 de ani și el.

2. Declinul Barcelonei e limpede. Nu și revenirea

Surprinzătoare poate doar prin proporțiile scorului – deși acest 2-8 vine în consecuția unui 0-3 cu Roma și 0-4 cu Liverpool – înfrângerea Barcelonei în „sferturile” de la Lisabona, cu Bayern, era din multe puncte de vedere previzibilă. Asta pentru cine a urmărit traiectul formației catalane în ultimele sezoane. Eșecul cu Bayern iese din sfera accidentului sportiv nu doar pentru că a fost anunțat de catastrofe similare, ci și pentru că el e, de fapt, consecința unor erori structurale, ce țin de organizarea proiectul sportiv, pe de o parte, și de managementul general al clubului, pe de altă parte.

Acest 2-8 cu Bayern e mai mult decât o înfrângere în fața unui adversar puternic și nemilos, e o capitulare totală în fața principiilor care au făcut din Barcelona o echipă iconică a fotbalului mondial. Fără stil, fără reacție și fără orgoliu – elementele de bază ale ADN-ului „blau-grana” – echipa strivită de Bayern în Champions League a fost orice, dar nu Barcelona aceea de care a sedus lumea fotbalului încă din anii în care nu câștiga trofee pe bandă rulantă.

Când a venit, la început de an, pe banca tehnică a Barcelonei, Quique Setien promitea reîntoarcerea echipei la filosofia lui Johann Cruyff. Două meciuri a ținut „cruyffismul” lui Setien: între timp, echipa a pierdut tot ce se putea pierde în acest an – lucru fără precedent după plecarea lui Frank Rijkaard – și a sfârșit contra lui Bayern, într-un sistem 4-4-2, cu patru mijlocași cu profil mai degrabă defensiv, fără strălucire la creație, acceptându-și, practic, statutul de outsider. A fost primul semn al unei catastrofe cu final previzibil.

Incapabilă să țină de minge sau să dicteze ritmul, ruptă total de oamenii din față, Messi și Suarez, Barcelona și-a expus din primul minut o apărare imediată greoaie și – mai ales – neobișnuită să fie pusă sub presiune. „Cea mai bună apărare este posesia balonului”, dictase, în anii buni, Pep Guardiola. Abandonând mingea, care i-a fost aliatul cel mai fidel în marile sale victorii din „era Messi”, Barcelona s-a condamnat singură nu doar la eliminarea din competiție, ci și la scorul de maidan de la finalul meciului. O singură fază a curs șnur, pe tipicul „blau-grana”, în tot meciul, iar aceea a fost chiar faza la care Suarez i-a reamintit lui Boateng de adevărata calitate a Barcelonei. În rest, cu 99 de pase greșite, mare parte din ele în treimea proprie, jucătorii Barcelonei, cu Ter Stegen în frunte, au fost principalii „playmaker”-i ai germanilor.

Iar dacă alegerile lui Setien, și ca profil de joc, și la nivel de prim 11, au fost catastrofale, lipsa de reacție, care s-a văzut și la 1-1, și la 4-2, în momente-cheie în care controlul putea fi recâștigat, e încă o dovadă, după episoadele Roma și Liverpool, că problemele Barcelonei sunt mai vechi, anterioare venirii lui Setien, și mai adânci decât nivelul de primă lectură al planului tehnico-tactic al unui meci anume.

S-a discutat constant, mai ales în ultimii ani, despre particularitățile unui vestiar complicat, dominat de figura acaparatoare a lui Leo Messi și de personalitatea unor „nume sacre” ca Busquets, Suarez sau Pique. În absența unui antrenor cu personalitate – iar ultimul a fost Luis Enrique, și el cu conflicte dure cu vestiarul – Messi, Pique și compania n-au reușit să suplinească nevoia de leadership a echipei.

Opțiunile secretariatului tehnic – condus el însuși de personaje mai degrabă minore, precum Eric Abidal – pentru antrenori aflați din start în umbra greilor echipei s-a dovedit a fi, o dată în plus, falimentară. La fel ca și opțiunile legate de împrospătarea lotului după plecarea lui Neymar – și ea o catastrofă a mandalului lui Josep Maria Bartomeu. Ilustrativă pentru deriva managerială a Barcelonei e circumstanța că niciunul dintre cei trei jucători pe care a plătit peste 100 de milioane de euro – Griezmann, Dembele și Coutinho – nu s-au aflat în primul 11 contra lui Bayern. Faptul că cel din urmă, împrumutat la bavarezi, și-a îngropat foștii colegi în ultimul sfert de oră e deja de domeniul anecdoticului.

Cu vedetele cumpărate pe bani grei pe bancă, cu cea mai bătrână formulă aliniată vreodată în Champions League și cu tinerii Riqui Puig și Ansu Fati ieșiți din planurile meciurilor tari, Barcelona a ratat, în ultimii ani, reconectarea la energia și la tradiția academiei sale, La Masia. Deși a aruncat o căruță de bani în piață, Barcelona a uitat în fiecare an de Thiago Alcantara, fostul său „absolvent” La Masia și, probabil, singurul jucător care putea face trecerea mai lină între perioada Xavi – Iniesta și perioada actuală. La fel, Arthur, singurul din lot care reușea să țină mai bine de minge și să imprime ritm în meciurile complicate, a fost cedat, într-o tranzacție ciudată, la Juventus. Deloc surprinzător, atunci, că echipa și-a pierdut stilul de joc pe măsură ce a pierdut din tonusul cu care, pe vremea lui Guardiola, își asfixia adversarii cu „regula celor 6 secunde”, exact în felul în care Bayern a asfixiat-o pe „Stadio da Luz”. Cu Messi și Suarez tot mai uzați, total ineficienți în pressing-ul de întâmpinare și cu liniile din spatele lor complet debusolate, Barcelona a fost victima perfectă pentru Bayern: curajul bavarezilor de dinainte de meci avea, mai mult ca sigur, acoperire în analizele de pregătire a meciului.

Un singur lucru avea de făcut Bartomeu în mandatul curent: să îi asigure lui Leo Messi toate condițiile pentru a performa la cel mai înalt nivel în ultimii lui ani de carieră. A ratat asta pe toate planurile – de la cel al imaginii (clubul a fost tras într-o serie interminabilă de scandaluri) la cel al proiecției sportive (ruptura de La Masia e mai mare ca oricând) și de la cel al coordonării tehnice (numai pariuri proaste după plecarea lui Enrique) până la cel al tranferurilor (750 de milioane de euro irosite fără rost). Criza COVID-19 nu a făcut decât să adâncească toate aceste probleme, împiedicând organizarea unor alegeri anticipate pentru președinția clubului.

Acum, după catastrofa cu Bayern, și alegerile anticipate, și reorganizarea din temelii a clubului și a primei echipe sunt obligatorii. Doar că criza a golit visteria clubului, iar bani de transferuri nu sunt.

„Sunt primul care acceptă să plece, dacă se vrea asta”, a declarat, după meci, influentul Gerard Pique. Dacă, însă, primul care va vrea să plece va fi însuși Leo Messi? Îi mai poate garanta cineva succesul la Barcelona în următorii doi-trei ani? Cu siguranță nu Bartomeu și echipa sa.

Venirea lui Victor Font, în echipă cu Puyol și cu Xavi pe bancă, ar putea fi semnul unui nou început. Cu sau fără jucătorul care i-a adus cele mai multe trofee în istorie, drumul catalanilor spre gloria de acum câțiva ani nu va fi ușor. Totul e ca Barcelona să-și regăsească stilul – elegant, răbdător și laborios, cu atenție la detalii și la esențe – care ne-a făcut să o iubim și când a avut, și când n-a avut rezultate.

Și apropo de rezultate, fotbalul spaniol, după mulți ani de dominație europeană la nivel de club, pare să piardă puțin ritmul. Nici proiectele și nici echipele lui Real Madrid, Atletico sau Sevilla (care joacă totuși în semifinalele Europa League – duminică seară, contra lui Man. United) nu arată grozav.

Guillem Balague, cel care cunoaște fotbalul iberic atât de bine, ne-a amintit de ce: Spania nu mai este la fel de atrăgătoare pentru cei mai buni fotbaliști din lume, și asta nu doar pentru că taxele sunt mult mai mari decât în Italia sau Anglia, ci și pentru că toată lumea bună vrea să ajungă mai nou în Premier League. Acolo sunt cei mai buni antrenori, cele mai interesante proiecte, cea mai mare vizibilitate.

De urmărit:

An exasperated @GuillemBalague and @AlexScott try to make sense of the Barcelona effort put forward tonight and what the club must do in the future. pic.twitter.com/0imSDS5P7L

— Champions League on CBS Sports (@UCLonCBSSports) August 14, 2020

Și dacă vrei să te distrezi, uite reacțiile unui om talentat:

This man is a genius. 👏🏻

The footballing world reacts to Bayern’s slaying of Barcelona…@ImpressionistAL | @rioferdy5 pic.twitter.com/U5Q0Yt2HWu

— thesportsman (@TheSportsman) August 14, 2020

De Ciprian Rus și Andrei Năstase