Incredibil, improbabil, inexplicabil: Barcelona reuşeşte miracolul contra lui PSG, merge mai departe într-o aventură care ne-a atins pe toți

Danny Coposescu 9 martie 2017

Poţi să aştepţi o viaţă întreagă pentru un moment ca ăsta. Pentru ceva care să te răvăşească până în măduva oaselor; să te ia de pe canapea şi să te poarte pe un montagne russe cu o destinație clară: fundamentele elementare ale unui sport care poate face din tine orice. Și dacă aseară te-ai trezit în picioare, cu ochii bulbucaţi şi gura căscată, cu pulsul ridicat la un nivel alarmant, sărbătorind un apogeu al excelenţei, n-ai fost singur.

Poţi să aştepţi o viaţă întreagă pentru un meci care te face să te întregosteşti iremediabil de un sport. Ce s-a întâmplat aseară pe Camp Nou nu e doar miraculos din prisma rezultatului sau a desfăşurării acţiunii. E miraculos pentru că a făcut milioane de oameni, cu identităţile şi loialităţile lor proprii, să se înfioare la unison. Extazul şi disperarea de pe teren şi din tribune s-au transmis prin ecrane în fiecare încăpere şi au vrăjit o lume întreagă.

Filosofii vorbesc despre baza activităţii lor: uimirea faţă de un simplu fapt. Ei bine, e vremea ca sportul ăsta să-şi primească propriul Socrate, pentru că la finalul returului dintre Barcelona şi PSG, o minge a scuturat o plasă şi toţi am rămas uimiţi.

Barcelona 6-1 PSG

„Dacă PSG poate marca patru, nou putem marca şase.“

În orice altă zi, ceea ce a spus Luis Enrique îaninte de joc ar fi fost doar bravura obligatorie a unui antrenor aflat în faţa unei misiuni imposibile. Nimeni nu revenise vreodată de la un scor ca cel pe care i l-au aplicat parizienii Barcelonei pe Parc des Princes. Că declaraţia lui Enrique a fost tratată cu scepticism şi nu derâdere se datorează doar reputaţiei pe care clubul catalan a clădit-o în ultimul deceniu. Consensul era că, dacă cineva poate reuşi o ispravă ca asta, atunci va fi Barça.

Cu atât mai mult cu cât nebunia a început încă din minutul trei, când Suarez a săltat mingea cu capul peste portarul Kevin Trapp, a cărui reacţie întârziată a fost simptomatică pentru un adversar confuz. PSG a tratat din primul minut jocul ca pe ceva ce trebuie depăşit pasiv, o povară inconvenientă care trebuie suportată pentru a pune mâna pe recompensa deja câştigată în tur.

Nici la 2-0, atitudinea fatală a jucătorilor lui Unai Emery nu s-a schimbat. Înghesuiţi în careu, fundaşii lui PSG s-au făstâcit în faţa unei mingi care arăta ca o cauză pierdută pentru mulți, dar nu pentru Iniesta. Când căpitanul Barçei a reuşit un călcâi spectaculos, densitatea dezorganizată a apărării franceze a dus la auto-golul lui Kurzawa. Fără să joace excepţional, gazedele au intrat la puază cu misiunea pe jumătate îndeplinită.

Însă nici penaltiul câştigat de Neymar şi transformat de Messi imediat după pauză nu au putut ascunde situaţia vulnerabilă în care s-a aflat Barcelona tot meciul. Nu e vorba numai de neajunsurile defensive pe care echipa le-a demonstrat sezonul ăsta, ci de structura dublei în sine: un singur gol al lui PSG ar fi dus orice gând de calificare în tărâmul fanteziei.

Şi asta s-a şi întâmplat. O minge săltată simplu în careu l-a depăşit pe Rakitic, Kurzawa i-a trimis lui Cavani, care lovise deja bara mai devreme, şi uruguayanul a trântit mingea peste mâinile lui Ter Stegen şi în poartă. Golul cu numărul 38 în tot atâtea meciuri pentru Cavani s-a dovedit a fi, până la urmă, doar intriga necesară pentru povestea asta fermecată.

Ultimele şapte minute ale meciului par cu atât mai absurde cu cât, după ce a primit acea lovitură, Barcelona s-a zbătut să mai creeze ocazii bune. Privirile s-au îndreptat în pâmânt, picioarele au devenit grele şi pasele greşite s-au înmulţit. Aici se va concentra o bună parte din critica pe care Emery şi ai săi o vor auzi necontenit timp de o perioadă bună. În loc să bată fierul cât a fost cald, PSG nu doar că a rămas baricadată în apărare, dar a făcut-o prost. O maladie stranie i-a cuprins pe nişte jucători evident extrem de talentaţi, care au insistat din nou şi din nou să mărşăluiască orbeşte cu mingea direct în pressing-ul Barcelonei.

Într-un fel, e greu să-i blamezi prea mult. La urma urmei, nimeni nu credea că se mai poate schimba ceva în minutul 88. Nimeni în afară de Neymar. Brazilianul se zbătuse vertiginos tot meciul, dar felul în care şi-a asumat responsabilitatea în a doua repriză şi în special în mijlocul isteriei de la final e cu adevărat ceasul său de glorie.

Lovitura liberă care a dat startul revenirii a fost perfectă. Transformarea penaltiului obţinut vicleneşte de Suarez a fost serenă, neafectată de magnitudinea momentului. Însă pasa care i-a permis lui Segi Roberto să detoneze stadionul a fost marca adevărată a unui gigant.

Un moment de linişte, în timp ce mingea a plutit peste busculada din careu, peste Ter Stegen (care câştigase lovitura liberă chiar în terenul advers!), peste fundaşii anesteziaţi ai lui PSG. Un moment în care ochii au văzut, dar simţurile n-au procesat. Și când mingea a căzut pe vârful ghetei lui Segi Roberto, realitatea ne-a izbit pe toți ca un uragan.

Asta s-a văzut în invazia pe teren a întregii bănci catalane, în saltul lui Messi în tribune, în pătrunderea unor fani pe teren. Şi da, chiar şi în lacrimile vărsate de Unai Emery. „Fotbalul e un joc pentru nebuni,“ a spus Luis Enrique la final. Barcelona a făcut nebuni din noi toţi aseară.

Borussia Dortmund 4-0 Benfica

Săraca Dortmund a ajuns doar o paranteză după evenimentele de pe Camp Nou. Ceea ce nu-i va deranja prea mult pe jucătorii lui Thomas Tuchel, cu atât mai puţin pe Pierre-Emerick Aubameyang, autorul unui hat-trick care îi spălă păcatul de a fi ratat un penalti în turul de la Lisabona.

Americanul Chistian Pulisic a marcat celălalt gol al unei întâlniri cât se poate de dezechilibrate, la capătul căreia Dortmund ajunge în sferturi pentru prima dată în trei ani. Ultima dată s-a aventurat până într-o finală pierdută (în ultimul minut) în fața rivalei Bayern.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.