Întoarsă iar la Reghecampf, Steaua câștigă și începe să spere. Un drum nou, o promisiune cunoscută: vechea Steaua

Iulian Vâlvoiu 7 decembrie 2015

La 10 puncte în spatele liderului Astra, părăsită de suporteri și silită să-și dispute meciurile de pe teren propriu la Pitești, Steaua a așteptat resemnată reacția ultimului om care a făcut-o să zâmbească.

Cineva care privește lucrurile cu detașarea microbistului de weekend, va observa (doar) că experimentul Mirel Rădoi – căruia i s-a cerut să compenseze cu entuziasm pentru lipsa de experiență – a trecut și a lăsat urme adânci în clasament. Însă cineva mai apropiat de ceea ce a însemnat Steaua în ultimii 12-13 ani, înțelege că insuccesul din ultimele luni nu este altceva decât o consecință logică a celor petrecute la echipă în ultimii ani, ani în care Steaua a continuat să câștige titluri și bani din prezențele sale europene, dar ani în care Steaua a încetat, puțin câte puțin, să fie Steaua.

Prin urmare, din nou Reghecampf. De data, asta din postura de salvator, nu de curiozitate. El, cel care a eliminat Ajax-ul și care a învins-o pe Chelsea. Reghe, ca garanție a succesului în Liga 1. Și dacă Reghe se va dovedi același, mulți se întreabă ce s-a schimbat între timp în viaţa Stelei. În definitiv, nu mai departe de anul trecut, sub comanda lui Costel Gâlcă, echipa câștiga trei trofee. Așa că mulți se întreabă dacă Reghe vine să salveze sezonul, sau vine să salveze Steaua – asta dacă Steaua trebuie salvată.

Când s-a aşezat prima dată pe banca Stelei, Reghecampf nu avea ce experienţă să aducă cu sine. N-avea de unde. Ce a adus însă a fost un sistem – format din el, preparatorul fizic Thomas Neubert şi soţie. Plus o dorinţă imensă de a confirma.

Să antrenezi Steaua este ceva la care visează orice antrenor, dar nu orice antrenor o şi poate face, pentru că asta înseamnă, de fapt, că ești obligat să câştigi campionate, cupe, să joci în Europa în fiecare sezon. Pe vremea aceea, aşa stăteau lucrurile. Steaua era Steaua. Iar lui Reghecampf i se cerea că devină Reghe – antrenorul.

Şi i-a ieşit. Acum e invers: Reghe e el, iar Stelei i se cere să redevină Steaua.

Tot pe atunci, ziarele de sport ridicau în slăvi un Vlad Chiricheș curtat de marile forțe lumii, un Raul Rusescu ce îi dădea gol lui Dinamo din orice poziție sau un Bourceanu – chiar, îți mai amintești de el? – în care stătea toată forța, spiritul Stelei.

Pe vremea aceea, Adi Popa era doar un suporter ajuns să joace pentru echipa pe care o iubea, iar Chipciu încă bătea la porțile prieteniei cu Tănase. Szukala era o curiozitate, în timp ce Latovlevici nu își făcea selfie-uri cu mușchii căpătați după cantonamentele cu Tommy Neubert. Bucureștiul nu mai câștigase titlul din 2007 (Dinamo), iar Reghecampf știa că aceasta este șansa lui de a face istorie. A crezut până la capăt în steaua lui.

Și i-a ieșit.

Steaua de atunci aduna lume multă pe Național Arena, indiferent de adversar, pentru că avea un stil. O identitate – cum spun specialiștii. Și abia acum, la câțiva ani depărtare, putem înțelege mai clar ce a reușit, de fapt, Reghecampf. Să-și domine adversarii prin forță fizică și pressing agresiv. La el nu a fost vorba decât despre sistematizarea unui lot extrem de valoros, care a învățat să respecte ca la carte indicațiile din manualul de inspirație germană. I-a ieșit?

I-a ieșit.

Se pot spune multe despre Reghecampf – numai că nu știe cum să-și joace cartea până la ultima mână, nu. Ajuns la 40 de ani, antrenorul Stelei nu pare a fi deloc omul încântat de orice promisiune din lojă numai de dragul de a antrena 11 jucători îmbrăcați în roșu și albastru. De data asta, el a fost cel sunat. Și nu o dată. Acum a cântărit bine situația, a putut negocia la sânge și a acceptat să se înhame la un nou drum cu Steaua. Dacă îi va ieși și unde duce drumul ăsta nou? Puțini știu, dar cert e că lui Reghe îi va fi un pic mai greu de data asta. Iar riscul poartă cu sine și un preț pe măsură: 30.000 de euro salariu lunar, plus bonusuri consistente pentru o viitoare calificare în Champions League.

Victoria cu Craiova (2-0), la primul meci de la revenire, poate fi o sabie cu două tăișuri pentru Reghecampf. Pe de o parte, se poate vorbi despre o garanție a reintrării pe făgașul normal pentru o echipă despre care mulți spuneau, până acum câteva zile, că e fără direcție. Pe de altă parte, există pericolul sindromului “lasă că ne descurcăm și așa”. Așa, fără stadion, fără siglă, fără nume, fără palmares. Fără a mai fi Steaua de altădată. Și poate tocmai aici e oportunitatea: poate că Reghe – antrenorul – va încerca să găsească un drum nou. O nouă Steaua, care să iasă din cercul lui „mergem înainte, că înainte era mai bine.”


 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.