Învierea unui vis: de la masa principală a Ligii Campionilor, Leicester scrie un nou basm. De data asta, nimeni nu mai râde
Danny Coposescu 15 martie 2017O bună parte din furia dezlănţuită asupra lui Leicester City după demiterea lui Claudio Ranieri a venit dintr-un ataşament neobişnuit pe care mulţi l-au simțit față de echipa asta. Sezonul trecut, oricine cu un minim interes pentru fotbal a fost vrăjit nu doar de jucători sau antrenori în sine, ci şi de atracţia unui eveniment miraculos.
Aşa cum ne simţim privilegiaţi să-i putem urmări pe Federer, Bolt sau Messi, ca să putem spune şi peste decenii că am fost martorii măreţiei, participarea emoţională la călătoria lui Leicester ascunde dorinţa şi satisfacţia de a putea spune „am fost acolo.“ Acele luni fantastice, în care isprăvile unui club mic de pe câmpiile Angliei ne-au scos din mediocritate şi plictis, ne-au fost parcă luate odată cu demiterea lui Ranieri. A durut şi pentru că părea să fie punctul final al unei poveşti care ne crescuse pulsul atât de mult. Şi, în fotbal, sfârşiturile nu pot fi decât triste.
Faptul că Leicester City, împreună cu Craig Shakespeare, a luat din nou hârtie şi cerneală şi s-a apucat să scrie a doua parte a propriei cărți de aventuri e un miracol care poate depăşeşte chiar şi ce am vazut primăvara trecută. Că echipa asta s-a ridicat dintr-un nor de praf ca să scrie o nouă bucată de istorie e dincolo de orice logică pe care sportul ăsta ne-a obligat să o învăţăm de-a lungul anilor. Ce au făcut „Vulpile“ marți seară, contra Sevilliei, e un miracol, şi nu din prisma victoriei cu 2-0 de pe teren. E un miracol pentru că, într-o seară strălucitoare pe King Power Stadium, Leicester ne-a transportat din nou în acel loc feeric de sezonul trecut. Au făcut-o iarăşi.
Craig Shakespeare since taking over at Leicester City:
3-1 vs. Liverpool
3-1 vs. Hull
2-0 vs. Sevilla— Squawka Football (@Squawka) March 14, 2017
Leicester City 2-0 Sevilla
Cine ar fi zis acum vreo 18 luni că vom putea recita din minte formula de start a lui Leicester? Că nume ca Wes Morgan, Mark Albrighton sau Jamie Vardy ar fi la fel de sonore ca cele ale superstarurilor de la marile cluburi? Cu excepţia lui Kante, ocupat cu hărţuirea lui Man Utd, cei unsprezece „dogs of war“ (cum i-a numit un banner din tribune) care au fost dezlănţuiţi asupra Sevilliei au fost cei care au adus-o pe Leicester unde e acum.
Let Slip The Dogs of War – Shakespeare pic.twitter.com/LLpb5fogct
— Henry Winter (@henrywinter) March 14, 2017
„Back to basics“ e mantra lui Craig Shakespeare. Şi funcţionează. De câte ori nu am văzut stagiunea trecută un Jamie Vardy hiperactiv, arzându-şi plămânii într-un pressing ahtiat, care i-a adus o lovitură liberă la marginea careului spaniol? De câte ori nu a apărut căpitanul Wes Morgan în mijlocul busculadei din faţa porţii? De marcat cu pulpa, cum a făcut-o aseară, nu cred că s-a mai întâmplat, dar principiul rămâne.
Golul din minutul 27 a venit după primul stagiu al unui tactici perfecte, o jumătate de oră în care Leicester a copleşit-o pe Sevilla, cu mai multă posesie şi un pressing pe care nici măcar o echipă energică, cum e cea a lui Jorge Sampaoli, nu a rezistat. De fapt, andaluzii au părut complet derutaţi de transformarea unui adversar care şi-a petrecut trei sferturi din tur cu fundul în poartă, incapabil să lege mai mult de trei pase.
Apoi, a venit stagiul doi, în care „Vulpile“ s-au retras în viziună, cum a spus-o un comentator, şi au aşteptat să muşte. Exact asta au şi făcut, în minutul 54, când Mark Albrighton a primit cadou mingea în careu şi a finalizat pentru a face 3-2 la general.
Între timp, Jamie Vardy îl scosese deja din sărite pe Samir Nasri, care nu a fost niciodată cel mai cumpătat om de pe terenul de fotbal. După o mică îmbrânceală, francezul şi-a împins fruntea în cea a englezului. Atât i-a trebuit lui Vardy pentru a-şi arcui spinarea dramatic (o prestaţie Shakespeareană, ai putea spune), şi tot atât i-a trebuit arbitrului să-i arate al doilea galben unui jucător care nu pare niciodată prea departe de o tâmpenie.
A mai fost timp şi de consacrarea altui erou pe King Power Stadium, parcă pentru a umple de glorie câte un reprezentant din fiecare departament al echipei: Vardy în atac, Albrighton la mijloc, Morgan în apărare. În poartă, Kasper Schmeichel, care l-a ridicat în picioare pe tatăl său, în tribune, după ce a salvat un penalti venit de nicăieri, imediat după eliminarea lui Nasri.
These three have made some saves between them! #schmeichel #shilton #lcfc ?? pic.twitter.com/cwuQqTanz4
— Josh Jones (@_joshuajones) March 15, 2017
La felul cum s-a desfăşurat scenariul ăsta, ai spune că Sevilla pur şi simplu nu a avut nicio şansă. Când narațiunea lui Leicester City se pune în mişcare, e ca trenul destinului care trece peste toate reputaţiile şi statuturile care clădesc realitatea fotbalului modern. Și uite că Leicester e în sferturile Champions League, visul e viu şi sănătos.
Just wow #ChampionsLeague #lcfc pic.twitter.com/ZqGzCDr3Wy
— Wes Morgan (@Wes5L1nk) March 14, 2017
Juventus 1-0 FC Porto
Probabil cea mai slabă optime de finală a mai provocat un căscat lung după 90 de minute în care Porto nu a ameninţat şi Juventus nu a încercat mare lucru. Până şi golul a fost plictisitor, un penalti transformat de Paolo Dybala.
Cel mai interesant lucru în legătură cu meciul ăsta a fost declaraţia lui Gigi Buffon de la sfârşit: „Pe cine aș vrea să evităm [în sferturi]? Pe Leicester.“ La asta s-a ajuns!
RESULTS:
Bravo @juventusfc & @LCFC, who book their places in the quarter-finals! #UCL#UCLhttps://t.co/MZNcImUkQK— Champions League (@ChampionsLeague) March 14, 2017
