Jose Mourinho a fost, într-un final, demis. Ce urmează acum pentru el şi pentru Chelsea?

S-a întâmplat şi asta până la urmă. Mourinho a fost demis astăzi de la Chelsea. Şoc şi groază. Sau nu tocmai, având în vedere poziţia incredibilă în care se află clubul din Londra: la un singur punct de locurile retrogradabile, după ce Leicester i-a administrat relativ confortabil a 9-a înfrângere în 16 meciuri.

Totuşi, e greu să te scuturi de senzaţia unei surprize. Parcă nu îţi venea să crezi că maladia lui Chelsea şi, implicit, a lui Mourinho o să se prelungească. Fiecare meci aducea suspiciunea că acum, în sfârşit, deţinătoarea titlului se va trezi din somn, iar toată tărășenia va fi consemnată în viitor doar ca un început de sezon deosebit de prost.

Revenirea s-a tot lăsat aşteptată. Iar Roman Abramovici nu se prea ocupă cu aşteptatul. Concluzia e paradoxul din declaraţia oficială de astăzi a clubului, care anunţa, în limba oficialeză, „despărţirea prin consimţământ mutual‟ dintre club şi antrenor. Paradoxal constă în faptul că, în aceleaşi paragrafe, Chelsea sublinează statutul lui Mourinho drept cel mai de succes manager din istoria clubului, dar totodată renunţă la serviciile lui. Bine aţi venit în Premier League, unde nimeni, nici măcar cei mai buni, nu sunt în siguranţă. Bine, exceptându-l pe Arsene Wenger.

Situaţia de faţă e neobişnuită, chiar şi pentru un campionat unde antrenorii nu au o durată de serviciu prea lungă, pentru că reputaţia lui Mourinho e atât de fortificată încât, chiar şi într-o asemenea criză, era destul de greu de imaginat că va pleca. Pat Nevin, fost jucător la Chelsea şi unul dintre cei mai respectaţi analişti de fotbal de la BBC, spunea chiar ieri că nu-l vede pe Mourinho demis. Nu e singurul care pur şi simplu nu credea că se poate întâmpla aşa ceva, în ciuda rezultatelor.

E important de subliniat cât de mult înseamnă José pentru Premier League şi viceversa, pentru a înţelege de ce demiterea lui vine ca un şoc. Niciun alt antrenor, de la crearea ligii în 1992, nu a reuşit să capteze interesul şi imaginaţia la fel ca el. Nici măcar Sir Alex Ferguson, cu toată legenda lui, nu a trecut atât de uşor graniţa dintre fotbal şi pop-culture în Anglia, într-un timp atât de scurt. Talentul lui Mourinho de a înţelege elementul mediatic din fotbalul modern îl făcea perfect pentru Premier League, lucru care s-a văzut din prima sa conferinţă de presă, în 2003. Cu un singur citat, a vrăjit o presă întreagă şi a creat un termen de referinţă pentru fotbalul britanic: „The Special One‟.

Povestea eşecului din acest sezon e una care demonstrează cum exact punctele tale forte se pot întoarce împotriva ta, devenind slăbiciuni. Inabilitatea lui Mourinho de a fi altundeva decât în centrul atenţiei, la bine şi la rău, e unul dintre principalele motive pentru care Chelsea a părut un circ din primele etape.

Începând cu episodul Eva Carneiro, când Mourinho şi-a criticat dur şi public medicul şef pentru că a intrat pe teren să-l trateze pe Eden Hazard, senzaţia a fost că Mourinho începe să întreacă limita acceptabilului din ce în ce mai des. Amenzile şi suspendările pentru diferite declaraţii şi răbufniri, de obicei faţă de arbitri, teorii conspiraţioniste care îşi au locul pe internet, nu la un club de fotbal, toate au adâncit ceea ce putea să rămână doar o chestiune de formă pe teren.

Păcatul suprem al lui Mourinho a fost însă altul. Unul de care, în alte vremuri, nu se făcea vinovat. Aproape toţi foştii săi jucători, de la Marco Materazzi (Inter) la Frank Lampard (Chelsea) au vorbit despre susţinerea necondiţionată pe care au primit-o din partea portughezului. O mare parte din succesul enorm pe care l-a avut Mourinho la toate echipele pe la care a trecut s-a datorat spiritului de echipă pe care a reuşit să-l instaureze. Câteodată, cum ar fi la Real Madrid, Mourinho a fabricat inamici peste tot, tocmai pentru a-i aduce mai aproape pe jucători. Noi împotriva tuturor.

În ultimele săptămâni însă, jucătorii de la Chelsea nu au scăpat de căutarea după scuze a lui Mourinho. Chiar după meciul cu Leicester, antrenorul îi acuza că l-au trădat. Faţă de Hazard, umbra celui care a fost votat jucătorul anului sezonul trecut, José bătea apropouri că s-a dat accidentat prea uşor când a cerut înlocuirea. Devenind aproape auto-parodic, portughezul spunea că probabil a făcut o treabă atât de fantastică sezonul trecut, încât şi-a adus atunci jucătorii la un nivel la care nu sunt, de fapt. De data asta, Mourinho a rămas singur împotriva lumii.

Desigur, jucătorii au porţia lor considerabilă de vină. Cesc Fabregas, Diego Costa, Nemanja Matić, toţi cei care au contribuit decisiv la câştigarea campionatului acum 7 luni scurte, par uneori că şi-au trimis gemenii mai puţini talentaţi să joace sezonul ăsta. Poate că nici Abramovici nu l-a ajutat suficient pe Mourinho să aducă întăriri în vară, când Chelsea nu a adus decât un jucător de marcă, pe Pedro, de la Barcelona. Iar Pedro a demonstrat exact de ce Barcelona l-a lăsat să plece.

Dar natura fotbalului, în special cel de astăzi, face din manager cel responsabil în cele din urmă. Şi Mourinho, poate mai mult decât alţii, şi-a asumat cu tot entuziasmul acest rol central. Astăzi, el plăteşte preţul pentru asta. Întrebarea acum nu e neapărat ce club îl va vrea pe José, ci mai degrabă care este acel club suficient de mare încât să alimenteze ego-ul portughezului. Cu un asemenea CV, nu prea mai ai unde să urci. Poate a venit în sfârşit momentul potrivit pentru tranziţia la o echipă naţională. Dat fiind ritmul mai puţin susţinut de care e nevoie pentru acel tip de post şi tendinţa lui Mourinho de a arde tot carburantul unei echipe până în al treilea sezon, ar putea fi soluţia optimă.

Sau, cine ştie, dacă Guardiola părăseşte Bayern anul viitor…

Quietly, with a warm smile you only get from a job well done, Eva Carneiro puts the voodoo dolls back in the cupboard. #Mourinho #CFC

— David Schneider (@davidschneider) December 17, 2015