José Mourinho şi sindromul celui de-al treilea sezon

Există o poză circulată destul de mult pe internet care, probabil, nu îl amuză prea tare pe José Mourinho. Peste o imagine a clasamentului Premier League e suprapus, impozant, un excavator şi cuvintele „Sapă în continuare, trebuie să o găsim pe Chelsea!”. Asta pentru că echipa londoneză se află pe locul 14 după 14 etape. Şi ca să păstrăm simetria, la 14 puncte de liderul Man City.

În schimb, între Chelsea şi Bournemouth, cu care echipa lui José joacă sâmbătă, acasă, şi care e pe ultimul loc retrogradabil, sunt doar cinci puncte (later update: Chelsea a pierdut și acest meci, 0-1). Vorbim de campioana en-titre care a câştigat titlul atât de autoritar sezonul trecut. Mourinho nu a avut niciodată un start atât de catastrofal. De fapt, nu a pierdut în întreaga sa carieră atâtea jocuri (7) într-o singură campanie. Şi abia s-a intrat în decembrie. În plus, Chelsea a avut timp să fie eliminată din Cupa Ligii, pe care tot ea o deţinea. Nici în Champions League, obsesia indisputabilă a lui Mourinho, Chelsea nu a spart gura târgului, facându-şi viaţa grea într-o grupă nu tocmai dificilă. Pe scurt, pentru cineva cu palmaresul portughezului, lucrurile arată rău.

În mod previzibil, Mourinho nu se descurcă prea bine cu o poziţie atât de ingrată. Personalitatea lui combativă şi recalcitrantă e accentuată atât de insuccesul susţinut din ultimele luni, cât şi de ancheta insistentă la care e supus de o presă care aproape savurează decăderea lui; pe site-ul BBC există chiar un interviu cu un specialist în limbajul corpului care petrece cinci minute analizând sprâncenele lui Mourinho. Sigur, nici José nu-i dezamăgeşte pe jurnalişti – el oferă cu regularitatea unui ceasornic citate controversate și împrăştie acuzaţii de parcă ar fi bomboane.

Dar în atenţia sporită pe care i-o acordă portughezului, presa britanică a observat de ceva vreme o particularitate a unei întregi cariere. De când a explodat pe scena fotbalului european, cu FC Porto, Mourinho nu a reuşit să aibă mai mult de două sezoane consecutive de succes la vreo echipă. Ba a plecat după doi ani, ba a fost demis după certuri sau pur şi simplu s-a despărţit de comun acord de club. Singura constantă a celui de-al treilea an a fost lipsa de reuşite.

Pentru asta s-a găsit rapid şi un titlu care să prindă: sindromul celui de-al treilea sezon.

Și cum interesantă nu e doar constatarea, ci mai degrabă înțelegerea, am vrut să ne uităm mai atent la maladia asta care nu are mereu aceleaşi cauze, nici aceleaşi simptome. Mourinho s-a remarcat la Porto, în special după ce a câştigat, în 2004, tripla campionat-cupă-Champions League. În acel moment era în al doilea său sezon. Pe fir intrase deja Roman Abramovici de la Chelsea care căuta un antrenor de top pentru echipa de top pe care şi-o planificase. Deci, la Porto, Mourinho nu a mai apucat al treilea sezon.

La un club ca Chelsea, José avea resursele pentru a face genul de succes pe care l-a avut în 2004 o regularitate în loc de o excepţie. În două sezoane, între 2004 şi 2007, exact asta a făcut. José a cucerit fotbalul din Anglia, nu doar din punct de vedere al trofeelor. Carismatic şi arogant, a apărut ca un personaj ideal pentru mediul de showbusiness pe care Premier League îl cultivă. A câştigat tot ce era de câştigat în Premier League. Până în al treilea sezon. În faţa unui Manchester United revigorat, Chelsea a pierdut campionatul, reţinând totuşi ambele cupe. Pentru ambiţiile lui Mourinho, sezonul 2007 a fost o dezamăgire. Totuşi, nimeni nu se aştepta ca Abramovici să-i arate uşa în septembrie al aceluiaşi an.

Mourinho a găsit rapid, la Inter Milano, o nouă platformă pentru succes. Și din nou, în doi ani, a confiscat toate medaliile pe care şi-a putut pune mâna, inclusiv trofeul Champions League. Era a doua oară într-o carieră atât de scurtă. Apoi, brusc, s-a făcut nevăzut. Într-o noapte ridica cupa deasupra capului, a doua zi dimineaţă îşi lua adio de la Inter. Motivul plecării purta tricouri albe şi avea un nume prea mare pentru a fi refuzat. Când Real Madrid îşi deschide porţile, laşi totul în urmă şi intri.

Mourinho a intrat cu voioșie, numai că în mijlocul celei mai faimoase rivalităţi din fotbalul european, Real Madrid – Barcelona, tertipurile şi tacticile lui au trecut la cu totul alt nivel. Acolo, portughezul începe să apară de-a dreptul machiavelic şi din ce în ce mai puţin concentrat pe joc în sine. Chiar și așa, câştigă din nou toate trofeele disponibile în Spania în primii doi ani la Madrid. Însă al treilea sezon, pe care Mourinho l-a numit cel mai rău din cariera lui, a fost dezastruos. Nu doar că a pierdut campionatul şi cupa, ci pentru că a reuşit să antagonizeze pe toată lumea, de la presă, la jucători, probabil până la omul care tunde gazonul pe Bernabeu.

Şi ajungem iarăşi la Chelsea. Pe cât de clară fost victoria din sezonul trecut, problemele au început să apară încă din primul an al revenirii lui Mourinho. Aroganţa şi combativitatea care îl făceau atât de atractiv în 2005 au început să obosească nu doar presa, dar și colegi. Mai puţin concentrat pe inovaţie tactică, José pare acum permanent preocupat de o nedreptate pe care o vede peste tot. În arbitri, presă, până şi în vestiar. Aici încep să se vadă diferenţele în manifestările sindromului. Demis în 2007, Mourinho avea de partea sa toţi jucătorii şi fanii. Atunci, pleca după ce relaţia cu Abramovici se deteriorase, deci pe fondul unor chestiuni personale. Şi, la urma urmei, două cupe în sezonul trei din primul mandat nu sună aşa de rău.

Acum, ca la Madrid, situaţia e alta. Fanii îi scandează încă numele, dar mulți speră că nu vor trebui să mai sape după Chelsea în clasament şi la primăvară. Oricum, nu răbdarea fanilor e cea care contează cel mai mult la club, ci cea a lui Abramovici. Iar rusul nu este faimos pentru îngăduinţă.

Chelsea trece aproape săptămânal printr-o nouă controversă care nu are legătură cu ce se petrece pe teren. Iar conflictul cu jucătorii nu e ceva nou, într-adevăr; la Real Madrid, Mourinho a precipitat declinul şi, în final, sfârşitul colaborării cu Iker Casillas.

Acum, în a doua etapă Chelsea, atacantul Diego Costa e cel care produce scântei. În meciul cu Tottenham de săptămâna trecută, spaniolul şi-a aruncat cu dezgust maieul înspre Mourinho după ce a aflat că nu va intra pe teren. Dar Costa pare să fi fost construit într-un laborator de către cineva care voia să vadă cum ar fi arătat Mourinho ca jucător (bun). E un provocator fără egal, are temperamentul lui Mike Tyson – spun unii – și ar fi nedrept ca vina pentru conflict să cadă pe Mourinho.

Însă multe efecte ale sindromulului celui de-al treilea sezon apar chiar la umbra stilului contondent al lui Mourinho. Iar presa britanică începe să spună că intensitatea pe care portughezul o aduce cu el pur şi simplu nu poate fi întreţinută pe o perioadă mai lungă de doi ani. Ceva sau cineva trebuie să cedeze presiunii. Și atunci, cine va mai semna cu The Special One pentru trei ani?

Seven years ago today Bournemouth were 23rd in League Two… pic.twitter.com/JBXxxC7lOz

— Dream Team (@dreamteamfc) December 5, 2015