Lacrimile Ancăi Polocoșer, frumoasa revenire a Cristinei Neagu, criticile și încrederea. Cu ce povești rămânem după Campionatul Mondial din Japonia

Andreea Giuclea 14 decembrie 2019

Niciun privitor de sport, cu atât mai mult niciun iubitor al handbalului, n-a privit cu inimă ușoară înfrângerile României la Campionatul Mondial din Japonia, un turneu ca un rollercoaster emoțional despre care și jucătoarele au spus că a fost cel mai dificil și mai apăsător din ultimii ani.

Poate și pentru că nu suntem obișnuiți cu un turneu final la care naționala feminină să piardă așa mult, și mai ales așa de categoric. Poate și pentru că avem așteptări mari de la sportivi în general – probabil mult prea mari, comparativ cu infrastructura, investițiile și sistemul pe care să-și bazeze performanțele. Dar și pentru că au fost meciuri greu de privit, cu multe goluri primite, cu lucruri care n-au funcționat și cu multe soluții care trebuie găsite în viitor.

A fost însă un campionat mondial care ne-a oferit și câteva imagini puternice și pline de emoție, pe care poate ar fi bine să nu le uităm. Pentru că, oricât de dureros și de greu de acceptat a fost, turneul ăsta e parte din povestea echipei naționale, așa cum și-o scrie și apoi rescrie de la an la an: cu bucurii și cu dezamăgiri, cu turnee încheiate pe podium sau în lacrimi, mulțumite de cum au luptat sau simțind că puteau mai mult. E vorba de sport, până la urmă, care nu poate fi liniar. Cum accepți și încerci să înveți din momentele când pierzi ține și de societatea din care vii, iar a noastră are încă de făcut pași în direcția bună.

Privind în urmă spre ce-am trăit alături de Națională în aceste două săptămâni, trecem în revistă câteva din poveștile care ne-au impresionat. O selecție subiectivă:

Lacrimile Ancăi Polocoșer

Nu poate fi ușor când debutul tău la un campionat mondial se încheie în lacrimile cauzate de o înfrângere despre care vei citi a doua zi în ziare că a fost cea mai umilitoare, rușinoasă și catastrofală din ultimii mulți ani. Mai ales când ai 22 de ani și te-ai alăturat echipei naționale direct pe aeroport, știind că prinzi avionul pentru că alte jucătoare – mai experimentate și mai familiare cu echipa națională – nu pot fi aici.

„Era normal să fiu tristă, nu e un meci la sfârșitul căruia să te bucuri, văzând rezultatul”, a spus Anca Polocoșer, cu vocea tremurându-i încă de emoție, la prima ei conferință de presă la un turneu final. „Cred că fiecare dintre noi și-ar fi dorit să câștigăm și înăuntrul nostru e o suferință, dar încercăm să trecem peste treaba asta, pentru că e doar începutul campionatului, mai avem meciuri și trebuie să ne facem treaba până la sfârșit și să luptăm până la sfârșit și să arătăm ca o echipă adevărată.”

Răspunsul Ancăi, precum și evoluția ei din următoarele meciuri – cu greșeli, sigur, dar și cu mult curaj – ne-au arătat o jucătoare tânără care a parcurs câțiva pași importanți de creștere, care a învățat din fiecare meci câte ceva și care va ști, poate, să gestioneze mai bine situații asemănătoare în viitor. Aceleași experiențe le-au trăit în Japonia și Sonia Seraficeanu, Lorena Ostase, Diana Ciucă sau Elena Dache.

Sunt jucătoarele pe care echipa națională se va baza și în viitor, alături de altele care li se vor alătura pe parcurs, dar cu la fel de puțină experiență. Sunt jucătoarele formate de handbalul românesc. Probabil că nu au jucat cel mai bun handbal al lor în fiecare moment, dar nici nu poate fi vina lor că integrarea lor în echipa de senioare se face într-un mod așa de brusc, de grăbit, forțat de circumstanțe, nu parte a unui proces de tranziție așezat și planificat. (Cum ne arată, de ani buni, Norvegia.) Pentru că una e să joci primele tale minute într-un meci de campionat mondial alături de o echipă experimentată, alături de handbaliste în care ai încredere că sunt acolo să te susțină, alta să fii aruncată în linia întâi într-o luptă cu o miză așa mare.

Cât înseamnă un an: Revenirea Cristinei Neagu

Revenirile sunt unele dintre cele mai frumoase povești din sport, iar cea a Cristinei Neagu nu putea fi altfel decât specială. După accidentarea din urmă cu un an, după 11 luni departe de teren și o recuperare care n-a mers cum și-a dorit, după multă incertitudine despre cât, cum și dacă va juca la acest Mondial, Cristina Neagu a intrat pe teren și ne-a uimit din nou. Cu golurile și pasele ei, cu viziunea de la coordonare, cu energia cu care și-a încurajat echipa, cu declarațiile din interviuri – după victorii, dar mai ales după înfrângeri. „Sunt căpitanul și liderul acestei echipe, dacă eu nu le încurajez, cine să o facă?”, a spus după înfrângerea cu Muntenegru. „O să le susțin mereu, știu că nu e ușor să joci primele meciuri la un astfel de turneu și ca lumea să aștepte atât de multe de la tine, pentru că asta e situația. (…) Așa că sunt alături de ele, vreau să le ofer încredere, știu că încearcă să dea tot ce au ele mai bun.”

Ca și cum n-ar fi lipsit nicio zi de pe terenul pe care-l cunoaște și-l înțelege ca nimeni alta, mingile aruncate de ea au prins din nou colțurile porții, pasele ei i-au găsit din nou colegele în pozițiile cele mai bune, săriturile ei au părut din nou din altă lume. A înscris 49 de goluri și a fost, din nou, nu doar cea mai bună jucătoare a echipei, ci și energia motivatoare de care are atâta nevoie. „Este cu noi atât în teren, cât și în afara lui, este liderul nostru. În momentul în care ne spune Fetelor, se poate!, e altceva decât dacă aș spune eu asta. Ne transmite acea energie și nu ai cum altfel decât să lași totul în teren, și ultima picatură de energie, pentru că așa ne-a spus Cris. E foarte important că e cu noi și suntem foarte fericite că e aici”, spune Crina Pintea despre rolul Cristinei.

Și tot ea a înscris, în ultimele secunde ale meciului cu Ungaria, acel gol care a dus România în grupa principală. Acel gol care a adus atâta bucurie unei echipe atât de încercate, și prin care a închis bucla propriei povești din ultimul an. Pentru că oricât a încercat, n-a putut să-și scoată din gând accidentarea din meciul cu Ungaria de la Europeanul din 2018. „A fost un meci foarte încărcat emoțional pentru mine. Vrând-nevrând, mă gândeam la partida de anul trecut, în care m-am accidentat grav. Se face aproape un an de la acea partidă și cumva n-am putut să stăpânesc acele emoții, n-am putut să pun deoparte 100% acele gânduri înainte de meci.”

Revenirea cu Ungaria și bucuria jucătoarelor

După un final de meci privit cu lacrimi în ochi și din tribunele din Yatsushiro, și de acasă, din fața televizorului, am văzut echipa României sărbătorind cum n-o mai văzusem de mult. Pornind de la descătușarea Cristinei Neagu, care s-a aruncat plângând pe parchet, lovindu-l cu pumnii strânși, imaginea cu jucătoarele sărbătorind una în brațele celeilalte va rămâne una din cele mai frumoase ale acestei turneu. Ar putea fi și un moment important pentru viitorul acestei echipe, pentru că în meciul ăla, spunea Cristina, a simțit o conexiune pe care n-o simțise înainte: „Am văzut fete care se uitau în ochii mei și-mi spuneau: Cris, sunt aici liberă sau îți fac un block, vino pe partea asta, lucruri pe care nu le-am avut până acum în turneu și asta înseamnă mult, înseamnă că echipa se maturizează și se omogenizează ușor, ușor, deși timpul a fost foarte scurt.”

Iar eliberarea de la final ne arată cât de mult și-au dorit, cât de multă tensiune adunaseră și ce important a fost că au crezut până la final. Pentru că o astfel de revenire demonstrează o forță mentală despre care se spune des că sportivilor români le lipsește; naționala de handbal ne arată în ultimii ani că poate schimba această narațiune.

„Ne-am uitat cu mândrie în urmă, pentru că puține echipe sau sporturi din România mai cred azi până în ultimul moment. Sunt mândră de fete că au crezut până în ultimul moment, că ne-am luptat și că ne-am dorit foarte mult să întoarcem acest meci. Am simțit că am făcut destule greșeli, dar nu am simțit că suntem pierdute, nu am simțit că echipa a cedat”, a spus Mădălina Zamfirescu.

Trăirile lui Adi Vasile

A fost un turneu plin de emoții și pentru Adrian Vasile, secundul Muntenegrului și antrenor principal la CSM București din această toamnă. Aflat în ipostaza de a juca împotriva României, și împotriva jucătoarelor pe care le antrenează la CSM București, antrenorul român ne-a vorbit de cum a trăit aceste momente: „În timpul acelui meci am trecut prin foarte multe stări. La un moment dat, Per (Johansson) mi-a spus că eram alb la față, eram într-o situație în care nu puteam să mă bucur când dădeam gol, dar mă bucuram. Și mă bucuram apoi și când dădea România gol. Mi-a fost foarte greu să trăiesc meciul și să pot să mă exprim. Eram cuprins între două stări diferite, între două echipe la care țin și mai ales care au foarte multe jucătoare de la CSM București. A fost tare ciudat să trebuiască să anihilez jucătoarele mele de acasă și în același timp să mă bucur pentru reușitele lor. Într-un final, mi-a părut că rău că n-a fost egal, sincer, pentru că ar fi fost mai multă liniște și pentru România, dar mă bucur mult că au reușit să facă acest meci istoric cu Ungaria.”

România va întâlni din nou Muntenegru – care a învins Serbia în meciul pentru locul 5 – la turneul preolimpic din martie (19-22).

Reacțiile de după înfrângeri 

Că suntem un popor critic și pesimist, suspicios și lipsit de răbdare, care ne grăbim să catalogăm fiecare înfrângere a unui sportiv sau unei echipe românești ca umilitoare sau rușinoasă, știam deja. Dar violența reacțiilor după primele meciuri ale României din Japonia m-a surprins și m-a consumat mai mult decât mă așteptam. Mai ales știind în ce context a plecat echipa spre acest turneu, cât de puțin timp au avut la dispoziție, cât de neexperimentate erau – și sunt încă – multe dintre jucătoare.

Sigur că înfrângerea cu Spania a fost dureroasă, că victoria cu Kazahstan a fost confuzantă, că evoluția scorului cu Muntenegru frustrantă. Dar să vezi o echipă care a adus atâtea bucurii atacată într-un mod atât de dur, să citești despre sportive pe care le vezi că joacă bandajate, despre care știi că suferă după înfrângeri și că iubesc să joace pentru România că sunt blazate, limitate, epave, că au fost umilite și călcate în picioare, că s-au dus în vacanță, că mai bine am fi avut niște stâlpi în locul lor sau să vină Tadici să bage frica în ele, mi s-a părut greu de înțeles; și dureros, pentru cineva care iubește sportul în primul rând pentru emoția pe care o oferă, pentru cum reflectă societățile și comunitățile în care se dezvoltă și pentru ce ne învață despre natura umană, despre cum formezi echipe de succes, despre limite și cum pot fi depășite, despre cum reacționăm atunci când câștigăm, dar mai ales când pierdem.

Pe cât de puternică a fost lipsa noastră de încredere de aici, parcă pe atât de mult au crezut ele, acolo. Cel puțin în prima săptămână, când aveau încă resurse să meargă înainte doar din dorință. Pentru că victoria cu Ungaria n-a putut veni, într-un timp atât de scurt după înfrângerile din meciurile anterioare – decât prin voință și încredere. Din dorința lor de a demonstra că nu au arătat tot ce pot, din încurajările neobosite ale Cristinei Neagu, dar și din mediul pozitiv pe care-l crează Tomas Ryde – și la care și-a adus contribuția și Ambros Martin – încă din 2015. Doi antrenori care iau apărarea jucătoarelor și nu le critică când greșesc, care le vorbesc calm și le spun mereu că au încredere în ele. Și care dau astfel de declarații: În echipa asta, noi nu judecăm oamenii după greșelile pe care le fac. E rău doar dacă nu încearcă. Vorbe care pot părea ciudate pentru o societate atât de pornită să găsească vinovați, nu soluții; care nu te învață să ai curaj, ci să te temi de greșeală – de la profesorii care-ți înroșesc lucrările, la antrenorii care țipă și bagă frica în tine. Și unde un antrenor care folosește violența – verbală, emoțională, chiar fizică – e în continuare un reper pentru performanță, pentru că în continuare performanța e mai importantă decât modul prin care o obții.

Dezamăgirea

Sigur că n-o să uităm nici dezamăgirea din final. Cea din privirea înlăcrimată a Denisei Dedu, ascunsă în tricou. Cea din gesturile Cristinei Neagu de pe bancă, privind cu neputință cum echipa căreia i-a dat tot ce-a avut primește gol după gol de la Japonia. Cea din scandările suporterilor care au parcurs un drum atât de lung și le-au încurajat fără oprire; până la final.

Așa cum n-am uitat nici dezamăgirea din optimile de finală ale Mondialului din 2017, când România a pierdut cu Cehia în ultimele trei secunde, sau cea de la Jocurile Olimpice din 2016, când a încheiat pe 9 un turneu care putea avea un cu totul alt final, după forma bună din acel an.

Nu pot fi uitate, și poate nici nu trebuie, pentru că sunt capitole care fac parte din povestea acestei echipe; sunt cărămizi pe care să construiască mai departe și din care să-și extragă motivații viitoare, cum au făcut-o de fiecare dată. Dar sunt și borne care ne arată limitele sistemice ale modului în care s-a construit sportul românesc în ultimii ani, și care ne lasă cu multe întrebări privind viitorul.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.