Moartea visului și trezirea prea târzie. Demiterea nemiloasă a lui Claudio Ranieri a costat-o pe Leicester mulţi admiratori. Dar Leicester trăiește!

Marţi, 2 februarie 2016

Mingea petrece o eternitate în aer, parcă refuză să coboare din cerul întunecat al oraşului Leicester. Majoritatea ochilor de pe teren şi din tribune sunt aţintiţi pe ea. Numai publicul cunoscător îşi mută privirea asupra gazonului, unde o săgeată albastră zboară pe lângă o stană de piatră roşie. Jamie Vardy, atacantul lui Leicester City, l-a lăsat în alt fus orar pe Mamadou Sakho de la Liverpool. Următorul apărător, Dejan Lovren, îl tatonează atent, dar Vardy are un singur interes: mingea. Și-a început coborârea și cade tot mai repede, până atinge gazonul şi sare uşor înapoi.

Vardy pune o frână bruscă, apoi face un pas. Lovren, bietul de el, e prea departe. În centrul terenului, la 40 de metri de poartă, Shinji Okazaki, celălalt atacant al lui Leicester, galopează de unul singur spre careu. Toată lumea vede culoarul de pasă: dacă trimite mingea paralel cu linia careului, printre Sakho şi Lovren, Vardy îl lasă pe Okazaki singur cu portarul lui Liverpool. Numai că Vardy vede altceva. Mingea. Face al treilea pas spre ea și de-acum simți că o să se întâmple ceva special.

Piciorul drept vine din spate ca un baros de demolare şi nimiceşte mingea în cădere. Din momentul în care balonul pleacă din gheata lui Vardy, cineva parcă apasă pe butonul de mut: din vacarmul de pe King Power Stadium rămâne doar un murmur. Un stadion întreg priveşte aproape cu evlavie geometria perfectă a traiectoriei. Mingea nu mai cade, acum are o țintă precisă şi zboară spre ea. Portarul Mignolet se aruncă în spate ca cineva care ştie că trebuie să încerce, dar ştie şi mai bine că nu are nicio şansă. Când mingea ajunge în vinclul din stânga, acompaniată de o explozie sonoră, Jamie Vardy tocmai aterizează pe acelaşi picior drept care a pornit povestea.

E doar un episod din povestea incredibilă a lui Leicester City FC din sezonul trecut, una care a transformat un orăşel din centrul Angliei în centrul fotbalistic al lumii. Povestea care, pentru mulţi, a primit un final cât se poate de nefericit după ce Claudio Ranieri a fost demis cu sânge rece, la puţin peste un an de la acea seară fermecată contra lui Liverpool.

*

Miercuri, 22 februarie 2017

Jucătorii se îmbrăţişează în aerul primăvăratic din Sevilla. Atmosfera de pe stadionul Ramón Sánchez Pizjuán e la o lume depărtare de umezeala frigidă din Anglia, iar suporterii lui Leicester se scaldă în căldura care acompaniază un rezultat şi o prestaţie demnă de campioana Premier League. Cel puţin în a doua repriză, echipa lor a alergat, a muşcat şi a tras cu dinţii de un 1-2 în turul primei optimi de finală pe care „Vulpile“ au disputat-o vreodată în Champions League.

Omul care i-a adus acolo, în Andaluzia şi pe cea mai luminoasă scenă din fotbalul european, se îndreaptă şi el pe teren, către elevii săi extenuaţi, dar mulţumiţi. Îi strânge mândru în braţe pe rând, cu precădere pe cel care a salvat seara cu un gol decisiv. Jamie Vardy, care nu mai marcase de mai bine de patru luni, înfăşoară şi el un braţ în jurul lui Claudio Ranieri şi, pentru un moment, imaginea seamănă cu cea a unui nepot reconciliat cu bunicul lui răbdător. Fanii din tribune şi cei rămaşi acasă se îmbrăţişează la rândul lor şi se gândesc că punctul de cotitură pe care-l tot aşteaptă din august încoace a venit în sfârşit.

Şi aşa şi este. Dar nu în sensul în care îşi imaginează ei. 24 de ore mai târziu, lumea îşi freacă ochii şi îşi verifică auzul, pentru că vestea pur şi simplu nu poate fi adevărată. Numai că este: Claudio Ranieri, cezarul care purta coroana de pe trofeul Premier League în luna mai, a fost demis. Dilly Ding, Dilly Gone.

*

Oricât de mult încearcă FIFA să convigă cu mesaje inspiraţionale despre puterea de unificare a fotbalului, adevărul e că sportul ăsta promovează adesea dezbinare prin tribalităţi bine înrădăcinate. Nu sunt prea multe lucruri care să-i pună de acord pe majoritatea suporterilor, indiferent de echipa pe care o susţin. E nevoie de ceva cu adevărat seismic ca să-i aducă pe toţi la un numitor comun.

Succesul miraculos al lui Leicester a fost un astfel de eveniment, unul care a răspândit un „feel-good factor“ până şi în rândul fanilor acelor cluburi care au pierdut titlul în faţa „Vulpilor“. Epicentrul sentimentelor pozitive a fost Ranieri, un om a cărui personalitate modestă şi şarmantă a unit pe toată lumea în admiraţie.

E cât se poate de logic, deci, că decizia fără scrupule a conducerii thailandeze de a-i arăta uşa la nici nouă luni după ce a acoperit clubul de glorie a provocat acelaşi consens. Unul întors la 180 de grade. Printr-o mutare făcută în toiul nopţii, Leicester nu doar că şi-a epuizat instantaneu rezerva de capital cultural acumulată anul trecut, ci a intrat chiar în datorie.

De la suporteri, la foşti jucători şi analişti, până la comunitatea antrenorilor din Anglia şi nu numai, toţi au resimţit un afront aproape personal şi au reacţionat ca atare. Dacă există o limită a toleranţei faţă de metehnele fotbalului modern, atunci ea a fost găsită joi seară. Gary Lineker, care a trăit fiecare moment al epopeei echipei sale de suflet pe ecranele BBC (nu de puţine ori alături de Ranieri, luându-i interviuri după meciuri), a rezumat opinia publică în trei cuvinte: „dizgraţios“ şi  „de neiertat“.

Vinovaţii au fost găsiţi rapid, judecaţi după dovezi uşor accesibile şi condamnaţi la infamie. Întâi, patronii amăgitori care-au dus la extrem clişeul că suportul în public pentru un antrenor face cât un pahar de cucută. Pe 7 februarie, mantra era „susţinerea neclintită“, „stabilitate şi unitate“. Două săptămâni a durat până când susţinerea s-a clintit şi apoi s-a prăbuşit, într-un episod parcă scos din „1984“ şi dublavorbire inventată de Orwell. Cireaşa de pe un tort amar? Orice referire la acel vot de încredere a dispărut fără urmă de pe contul de Twitter al clubului, după demitere.

Apoi, jucătorii. Pesemne arhitecţii parşivi al unui sabotaj împotriva lui Ranieri, care ar fi pierdut controlul asupra vestiarului. Zvonul principal descrie un grup de jucători influenţi care ar fi fost consultaţi de conducere imediat după jocul cu Sevilla şi al căror verdict negativ asupra antrenorului i-ar fi pecetluit soarta. În ciuda disculpărilor vehemente din partea lui Vardy, Morgan şi a antrenorului interimar, Craig Shakespeare, povestea a căpătat rapid picioare, iar eroii sezonului trecut au devenit brusc „canalii”.

Acuzele că jucătorii s-au descotorosit de Ranieri prin conspiraţii şi lehamite faţă de dedicaţia care i-a făcut campioni pot părea nedrepte sau nefondate. Dar mai revelator e că mulţi sunt pregătiţi să le accepte ca atare. Resentimentele care mocnesc faţă de statutul ultra-privilegiat al fotbaliştilor în fotbalul modern au erupt la suprafaţă într-o explozie de oprobriu moral. Se ştie că toţi actorii principali ai sezonului trecut au fost recompensaţi nu doar cu gratitudinea suporterilor, ci şi cu contracte noi şi mult îmbunătăţite. De aici, şi în combinaţie cu prestaţiile vădit fără suflet de pe teren, concluzia a fost simplă: jucătorii nu au făcut destule pentru un om care a făcut totul pentru ei.

Fie că detaliile sunt adevărate sau nu, aici se ascude un sâmbure de semnificaţie foarte potent. Unul care stă la baza moralităţii nu doar în fotbal, ci şi în viaţă: reciprocitatea. Demiterea nemiloasă a lui Claudio Ranieri a atins un nerv dureros. Asta pentru că toată lumea a putut vedea că respectul, dăruirea şi căldura sinceră a italianului nu i-au fost întoarse de cei din birourile clubului. Și nici de cei de pe teren.

Dovada? Jucătorii lui Leicester au fost mult mai preocupaţi de a-şi apăra reputaţiile în primele 24 de ore după plecarea antrenorului decât de a-şi exprima vreun sentiment de solidaritate cu omul care i-a condus spre cea mai mare performanță din viața lor sportivă. Într-un târziu, pe Twitter au apărut câteva omagii din partea lui Vardy şi compania. Pentru mulţi, era deja prea târziu. Stricăciunile fuseseră deja făcute. Ranieri trebuia să fi avut o rezervă aproape inepuizabilă de credit. Într-un fel, aşa s-a şi dovedit a fi: odată cu plecarea sa, s-a dus şi toată bunăvoinţa observatorilor neutri faţă de Leicester City.

Într-un fel, furia faţă de ce s-a întâmplat la Leicester e legată de un vis. Mulţi îi doresc fostei campioane – și asta cât se poate de explicit – retrogradarea. Asta pentru că se simt traşi pe sfoară; isprava echipei le-a arătat o potenţialitate frumoasă, ca mai apoi să le-o smulgă şi să confirme un adevăr urât. Când Ranieri a spus că visul lui a murit când a fost dat afară, nu a fost vorba doar despre visul lui. A fost visul multora că fotbalul, care face cât întreaga viaţă pentru suporterii dedicaţi, încă nu s-a metamorfozat complet în viziunea distopică a unui business. Că patologiile unui mod de a vedea lumea strict în termeni amorali, consumat doar de interese proprii şi de dispreţ faţă de „sentimentalism“ (cum sunt hulite mai nou judecăţile morale) încă nu au parazitat complet lumea lor.  Că încă se poate acţiona just, chiar şi cu riscul costului personal. În cazul ăsta, o retrogradare asumată de destui fani ai lui Leicester, câtă vreme lui Ranieri i-ar fi fost lăsată onoarea bine-dobândită de a-şi lua rămas bun „on his own terms“.

În loc de visul ăsta, au rămas cuvintele fiului patronului, Aiyawatt Srivaddhanaprabha: „E de datoria noastră să punem interesele clubului înaintea sentimentelor.“

*

Luni, 27 februarie 2017, mingea a ţâşnit din nou în faţa lui Jamie Vardy, iar atacantul a început din nou cursa de urmărire: picioarele-i par o morişcă, fruntea e încruntată şi viteza creşte alarmant. E o imagine atât de familiară încât ştii ce va urma. Zgomotul de pe King Power Stadium, învăluit în răcoarea nopţii, se înteţeşte abrupt, mii de trupuri se ridică la unison de pe scaune, ca printr-un impuls electric.

Simone Mignolet a ieşit la întâmpinare, dar portarul lui Liverpool face cât un manechin la antrenamente – Vardy a apucat deja să paseze mingea în plasă, apoi și-a continuat alergarea cu braţele rigide şi capul plecat, într-un strigăt care i-a contorsionat întreaga expresie. Nimeni nu a văzut vreun zâmbet pe fața lui Vardy; în sărbătoarea lui s-a ascuns prea multă frustrare.

Vardy a terorizat-o pe Livepool toată noaptea. Cuminte, echipa lui Klopp și-a jucat perfect rolul de sac de box. Și înainte ca Vardy să marcheze al doilea său gol în victoria cu 3-1 de luni seară, Danny Drinkwater a scos și el din joben un voleu cutremurător. Nici el nu a zâmbit; a preferat să arate cu ambele mâini înspre ceruri.

Fanii lui Leicester s-au bucurat, și-au aplaudat din nou echipa şi au cântat numele jucătorilor. Dar atmosfera a căpătat adesea aerul funerar al unui jeliri colective. În minutul 65, când lanternele telefoanelor s-au aprins brusc, impresia a fost una a 30.000 de lumânări ridicate în aer. Lumina a strălucit cel mai tare asupra unui banner mare care a purtat doar amintirea unui vis – „Gone but not forgotten“. O amintire care rămâne însă vie în cuvintele: „Grazie Claudio“.