Ne uităm? Nu ne uităm? Și dacă ne uităm, cum ne uităm la Cupa Mondială din Qatar?

Articol publicat inițial în newsletter-ul ATLT, pe care-l poți primi și tu, gratuit, dacă te abonezi aici.

Am vorbit recent, în cercul nostru tot mai mare de prieteni, despre primul Mondial pe care ni-l amintim. Coppa del Mondo 1990 și SUA 1994 au fost, pentru noi, introducerea în fotbal. Împrietenirea: ne-am uitat atunci și ne-am îndrăgostit definitiv. Corporatizarea fotbalului era în plin avânt, dar nimeni nu putea vorbi serios despre asta: oamenii primeau cu bucurie simplă reclamele luminoase de pe marginea terenului, tricourile mai viu colorate.

Însă Mondialul din Qatar ne amintește mai degrabă de prima ediție a Cupei Mondiale, organizată de Uruguay în 1930. Pentru că așa cum observa marele Eduardo Galeano, în cea mai frumoasă carte despre fotbal, fotbalul și politicul s-au așezat încă de atunci la aceeași masă. Uruguayul a inaugurat o monumentală scenă – Centenario se numea stadionul ridicat în numai opt luni -, pentru a marca ziua de naștere a Constituției. Care, cu un veac în urmă, le negase orice drepturi civile femeilor, analfabeților și săracilor. Iar acum aproape un veac, competiția a amânat lovitura de stat din Uruguay cu trei ani, pentru că țara n-a mai avut ochi și urechi decât pentru Cupa Mondială de fotbal.

Termenul de sportswashing nu fusese inventat. A devenit notoriu acum, când Mondialul din Qatar ne e prezentat ca definiție de manual pentru propaganda făcută cu ajutorul sportului. Și totuși. Nu poți să nu observi că imaginea statului Qatar e mai întunecată azi decât a fost în 2010, când Fifa a decis să acorde Rusiei și Qatarului – pe modelul două dintr-o lovitură – dreptul de organizare pentru cupele mondiale din 2018 și 2022.

Or Qatar 2022 – deși e prima ediție de iarnă din istoria Cupei Mondiale – nu e primul eveniment sportiv aprig contestat. Dar parcă nici Jocurile Olimpice de la Rio, nici Cupa Mondială din Brazilia (2014) și nici cea din Rusia (2018) n-au fost atât de vehement criticate. S-a ajuns acum la un soi de plin-pahar care ne face să credem – e drept, suntem adesea și creduli – că următoarele două-trei ediții de World Cup vor fi acordate unor țări cu candidaturi mai curate.

Altfel spus, anomalia de acum ne arată – așa cum spunea și Philipp Lahm în cel mai recent editorial al său – că drepturile omului trebuie să devină un criteriu indispensabil pentru organizarea evenimentelor sportive majore. E filtrul prin care privim Cupa Mondială din Qatar: dacă tot se întâmplă, dacă fotbalul a fost prins (din nou) în jocurile corupte ale propagandei moderne, atunci măcar să schimbe lucrurile în bine pentru cei exploatați, anulați sau asupriți.

E ok să nu știm cum să ne simțim vizavi de acest Mondial

Așadar, e complicat din orice unghi ai privi. Nu totul e alb sau negru, asta e clar. E clar, de asemenea, că sunt probleme complexe și subiecte dureroase rămase fără un răspuns satisfăcător. E clar că sunt multe temeri justificate pentru felul în care vor decurge lucrurile în următoarele săptămâni în acest formidabil clash al culturilor și al convingerilor. Mai e clar și că turneul începe azi, la 6 ora României, și că viața va merge cumva înainte.

Hai să plecăm de aici. E ok să nu știm cum să ne simțim în raport cu acest eveniment. Ca o perspectivă personală, noi, în redacție, ne tot sucim între înțelegerea că sărbătorim un sport drag nouă într-o țară care, spre exemplu, limitează masiv drepturile femeilor în 2022 (ca să menționăm doar asta) și convingerea că poate fi și o oportunitate de schimbare în bine. Chiar și pentru Qatar. Schimbările astea fundamentale au nevoie de ani mulți, dar și de triggere majore precum acest turneu. Există, deja, câteva schimbări – poate timide pentru gusturile noastre, dar există. E o oportunitate și pentru restul lumii de a cunoaște și de a aprecia părțile frumoase ale lumii și tradițiilor arabe. Pur profesional, avem înțelegerea că e un eveniment planetar care nu poate fi ocolit. Chiar și unul care, la 220 de miliarde de dolari costuri totale, este incredibil de obscen de costisitor.

Vor fi controverse. Însuși președintele FIFA, Gianni Infantino, a dat drumul la unele noi din senin ieri, când, într-un discurs ieșit din comun, a avut câteva declarații extraordinare. E, poate, o încercare de mutare a atenției de la discuțiile complicate. Cele despre incriminarea homosexualității în Qatar și cum vor fi primiți suporterii (sau oamenii care lucrează într-un fel sau altul pentru World Cup) din această comunitate. Despre miile de morți ale muncitorilor imigranți, rămase fără răspuns. Despre îngrijorările legate de privacy rights – app-urile pe care statul Qatar te obligă să le downloadezi dacă mergi la World Cup sunt foarte invazive. Sau despre rolul FIFA în toată această uriașă încurcătură.

E ok și dacă, din perspectiva de fan, nu vrei să fii trecut prin toate astea. Vrei să te bucuri de spectacolul sportiv, mai ales în această rară situație de Mondial de (aproape) iarnă la noi. Nu toată lumea are un răspuns pentru probleme complexe legate de drepturile omului.

E ok și dacă fotbaliștii nu vor să-și asume mai multe decât o fac deja. Nu toată lumea poate purta haina asta, iar programul, așteptările și presiunea care apasă pe ei sunt și așa destule, mai ales într-un an în care competițiile sunt mai înghesuite ca oricând pentru a face loc acestui turneu în noiembrie și decembrie.