O victorie pentru un oraş: United câştigă Europa League şi mai risipeşte din norii strânşi deasupra Manchesterului

Ca să începi să pui în context misiunea pe care a avut-o Manchester United în finala Europa League, trebuie să vorbeşti puţin despre rivalii ei cei mai mari. Acum 28 de ani, pe 15 aprilie, oraşul Liverpool (şi echipa sa) trăia acea traumă care a lăsat urme permanente în identitatea clubului. Teribilul accident de la Hillsborough, soldat cu 96 de victime, a lăsat cicatrici adânci asupra jucătorilor şi antrenorului prezenţi pe teren în acea zi: Kenny Dalglish a rămas bântuit de scenele la care a asistat atunci şi, doi ani mai târziu, a demisionat extenuat, golit nu neapărat de cele 14 sezoane petrecute la club, ci de tristele evenimente din 1989. Şi totuşi, nimic nu putea să sudeze o legătură mai strânsă între suporteri şi Dalglish. Munca pe care el şi băieţii lui de la Liverpool au făcut-o pentru a susţine familiile îndurerate şi a apăra reputaţia fanilor l-a transformat într-o legendă mai mult decât au putut-o face golurile şi momentele de magie pe care le-a oferit pe gazon.

Detaliile nu sunt aceleaşi în cazul atacului de la Manchester. Dar nimeni nu se poate îndoi de şocul profund şi sarcina greoaie de pe umerii celor de la United, care au trebuit să joace o finală cu ramificaţii enorme la mai puţin de 48 de ore de la tragedie. Mesajul transmis de succesul de la Stockholm are, deci, un impact cu mult dincolo de sport.

Cuvintele extraordinare ale comentatorului BBC Mark Chapman, aflat la faţa locului, îl rezumă perfect: „Nu îmi doresc deosebit de mult să fiu aici. Aş prefera să fiu acasă îmbrăţişându-mi copiii. Dar suntem aici, cu toţii suntem aici. Şi o să tratăm ce se întâmplă aici ca pe un meci de fotbal cu importanţă şi cu atât de multă emoţie pentru cei de acasă.“

Manchester United 2-0 Ajax

Prefaţa fotbalistică a meciului a fost dominată mai degrabă de tinerii lui Ajax, care au format o echipă cu vârsta medie de 20 de ani în semifinala cu Lyon. Clubul din Amsterdam a ratat titlul olandez în ultima etapă, dar tot a făcut istorie cu cel mai tânăr 11 din istoria campionatului. Comparaţiile cu era lui Cruyff şi anii de glorie de sub Louis Van Gaal au curs toată săptămâna trecută, nu în ultimul rând datorită stilului expansiv de care sunt în stare baieţii lui Peter Bosz.

De cealaltă parte, primul sezon sub Jose Mourinho a oferit un joc stătut, presărat cu egaluri şi, în general, subperformanţă din partea celui mai scump lot asamblat vreodată de United. În ciuda Cupei Ligii câştigate în martie, portughezul a fost sub presiune tot anul, nicicând mai mult decât înaintea întâlnirii de la Stockholm. Mai ales că Mourinho a făcut un pariu extrem de riscant: a renunțat la o vânătoare serioasă pentru ultimul loc de Champions League în favoarea alternativei unei victorii în finala Europa League.

Într-un final s-a dovedit a fi un pariu câştigător pentru antrenor. Înconjurată de o atmsoferă emoționantă, Man Utd a dominat-o cu uşurinţă pe Ajax, într-un stil tipic pentru Mourinho. Nespectaculos, dar solid. Pragmatic, dar eficient. După ce Paul Pogba a deschis scorul în minutul 18, Jonathan Wilson ne spunea, în The Guardian, că repornirea jocului a însemnat prima atingere de minge pentru atacantul lui Ajax, Kasper Dolberg. Sufocată complet de pressing-ul înalt al adversarei, echipa olandeză a fost mai degrabă Mark Van Bommel decât Johan Cruyff. Iar șutul pe spate al lui Henrikh Mkhitaryan, al şaselea său gol în 11 meciuri de Europa League, a pecetluit soarta meciului. Mai departe, United a lăsat-o pe Ajax să se zbată la marginea careului lui Romero, de unde a fost respinsă de fiecare dată ca mingea de perete. Fluierul final a adus toată banca englezilor pe teren, o explozie de fericire sinceră care demonstrează că lui Man Utd chiar i-a păsat de competiţia asta hulită atât de des de echipele din Premier League.

United se întoarce la rădăcini

Mourinho s-a îmbrăţişat cu fiul său, a fost aruncat în sus de jucători şi apoi s-a plimbat încet înspre suporteri, cu o expresie care-i ascundea cu greu lacrimile. „A fost cel mai greu sezon din cariera mea. Au fost momente când m-am simţit ca cel mai prost antrenor din lume. Dar am preferat să o facem aşa. Mergem în Champions League după ce am câştigat un trofeu, nu terminând pe patru sau pe trei. E o victorie pentru pragmatism, e victoria oamenilor umili care îşi respectă adversarii.“

Cum spunea şi legendarul impresar de muzică şi jurnalist Tony Wilson, „când vine vorba de Manchester, facem lucrurile altfel.“

Rând pe rând, fiecare jucător al lui United a făcut un omagiu celor pierduţi în atacul de luni. Marcus Rashford şi Jesse Lingard sunt băieţi locali, care au jucat curajos în ciuda ororilor petrecute acasă, şi primul dintre ei a spus după meci: „Asta e pentru tine, Manchester.“

În toate acestea se ascunde ceva profund. Mai important decât trofeul pe care Man Utd nu îl avea în vitrină până acum, reacţiile echipei au reîmprospătat o relaţie: cea dintre club şi comunitatea locală. În sprintul de comercializare şi „brand extension“ pe care United îl aleargă  încă din anii ’90, legătura cu oraşul și cu oamenii s-a pierdut între pachete de turism şi turnee pe alte continente.

În faţa tragediei şi disperării, United a înţeles ce are de făcut. Pe teren, echipa poate că nu aderă la mitologia jocului aventuros cu care se mândreşte clubul, dar jucătorii au acceptat responsabilitatea momentului: au oferit celor de acasă şi celor din tribune un moment de sărbătoare în mijlocul unui doliu îndurerat; au arătat că Manchester reacţionează când e confruntată cu adversitate; mai mult ca orice, au demonstrat că numele echipei în sine are o semnificaţie cu adevărat adâncă: Manchester – a city United.