Oameni și oameni (de fotbal). Unde a pierdut Ionuț Lupescu, unde ne lasă războiul pentru șefia FRF. Și care e misiunea Generației de Aur

Ciprian Rus 19 aprilie 2018

168 la 78! Considerat favorit de multă lume, Ionuț Lupescu a pierdut – și încă fără drept de apel – cursa pentru conducerea Federației Române de Fotbal.

La capătul unui veritabil tur de forță prin țară, unde s-a întâlnit cu majoritatea covârșitoare a electorilor și cu mandatarii lor politici, și pe la televiziunile care l-au susținut fățiș, fără cea mai mică jenă de partizanat, asemeni celor mai importanți lideri ai partidului de guvernământ, fostul jucător al Generației de Aur – care a făcut, la rându-i, scut în jurul omului său – nu a luat decât o treime dintre voturile Adunării Generale a FRF și a fost nevoit să se recunoască învins încă din primul tur de către președintele în funcție, Răzvan Burleanu.

„Trăiască victoria proletariatului amator din fotbal, în frunte cu Mița jucătoarea și Răzvan stopând cu talpa în sală!”, a fost reacția acidă a lui Cornel Dinu, marea legendă a lui Dinamo și mare susținător al lui Ionuț Lupescu. Aluzia că Burleanu a câștigat pe mâna fotbalului de sală și a celui feminin nu se susține matematic. Fără cele 54 de voturi, Burleanu ar fi făcut oricum scor: 114 la 78. Însă tonalitatea de superioritate și pretenția de apartenență la un club de elită e ilustrativă pentru felul în care, cu sau fără voia sa, Generația de Aur și reprezentantul său în alegeri, Ionuț Lupescu, au fost priviți de cei mai mulți electori.

Eleganța de tip Nyon, deprinsă de Ionuț în ultimii ani, pe culoarele și în sălile de conferințe de la UEFA, nu au putut masca, se pare (și rezultatul asta spune), un anume aer de infatuare pe care, infinit mai mult decât Lupescu însuși, și l-au asumat mulți dintre cei care au vorbit ori s-au afișat în numele lui.

Pretenția de apartenență la un grup select – „noi, Generația de Aur”, „noi, adevărații oameni de fotbal”, „noi, cei care reprezentăm fotbalul adevărat” – a sunat fals nu doar pentru cei care aveau serioase motive să se simtă discriminați în toate aceste săptămâni de campanie electorală – reprezentanții fotbalului feminin și ai celui de sală – ci și pentru mulți dintre cei care, fără să aibă un CV de Bundesliga sau de Primera Division la activ, s-au implicat în fotbalul mic în ultimii ani și au pus tone de pasiune în munca lor. Aici a greșit Ionuț Lupescu: nu a reușit să îi convingă nici măcar în lungul său turneu „face to face” că ei, ceilalți, cei din afara mediatizatului grup al Generației de Aur, chiar contează, că nu sunt membri de mâna a doua.

Într-un sport atât de generos, care-i vinde fiecăruia iluzia că se pricepe la el, și într-o țară în care, oricum, tot omul are pretenția că se pricepe la fotbal să vii cu un discurs discriminator și să pretinzi că apartenența la Generația de Aur te face automat un savant cunoscător de fotbal (de fapt de management, în definitiv, câtă vreme Lupescu nu candida pentru postul de selecționer ori de director tehnic în federație) e o eroare care se plătește exact cu scorul cu care s-a plătit, 168 la 78. Din nou, nu Ionuț Lupescu a fost motorul acestui fel de a spune lucrurilor pe nume, dar faptul că nu a reușit să se delimiteze credibil de acest tip de discurs ori să izoleze numeroasele voci care s-au exprimat în numele său l-a costat scump, în cele din urmă.

Asociat cu o anumită imagine de autoritarism, potențată de prezența unor personaje ca Mircea Sandu, Adalbert Kassai, Liviu Dragnea sau Gabriela Firea, în ultimele zile, acest discurs l-a îndepărtat, de fapt, pe Ionuț Lupescu de orice șansă de câștigare a alegerilor. Imaginea de teritoriu intangibil (altfel decât prin „relații”) a federației din vremea lui Mircea Sandu – și a lui Ionuț Lupescu, o vreme – e încă vie, contrastul cu mandatul Burleanu e prea izbitor ca să poată fi contracarat cu o campanie de promovare, oricât de profesionistă.

Campanie de promovare încropită, la rându-i, pe ultima sută de metri: pentru că, așa unită cum ni s-a prezentat ea în ultimele săptămâni, Generația de Aur nu a fost, de fapt, capabilă să propună un nume pentru șefia FRF decât în pragul alegerilor. Ionuț Lupescu și-a sacrificat, de fapt, bunul renume de la UEFA și locul de muncă excelent de acolo pentru a acoperi o lipsă de strategie a grupului. E greu să pretinzi că poți schimba fotbalul românesc când nu ești în stare să propui o echipă și un lider vreme de patru ani de zile… Aici, la fel, e mai degrabă un eșec al grupului, al Generației de Aur, decât al lui Ionuț Lupescu personal.

„Numărul meu de telefon rămâne același și începând de mâine, același care a fost și în ultimii patru ani. Le mulțumesc contracandidaților pentru participare. Mulțumesc întregii mele pentru modul în care am lucrat în ultimii ani. Ați fost și astăzi foarte fermi, drepți, integri. Sunt mândru că fac parte din această familie. Vă mulțumesc mult. Deși nu a fost chiar un fleac, i-am ciuruit!” – Răzvan Burleanu

Prima reacție a președintelui reales nu duce nici ea lipsă de infatuare. Să o punem pe descătușarea de după victorie sau să nu o punem? „Vreau să transmit un mesaj de unitate către voturile care s-au dus spre ceilalți candidați. Voi face tot ceea ce e posibil să avem unitate în următorii patru ani”, a promis, imediat, Răzvan Burleanu, în timp ce deja, din tabăra învinșilor, curgeau presimțiri apocaliptice. „Fotbalul românesc a murit în această seară. Inevitabil, Lupescu, Chivu și alții se vor îndepărata de fotbalul românesc după aceste alegeri”, declara Mircea Lucescu, după ce înfierase și el fotbalul feminin și pe cel de sală.

Abil și calculat, Răzvan Burleanu a reușit, pur și simplu, să își asigure al doilea mandat prin felul în care a deservit, în patru ani, interesele celor mai mulți dintre votanți. Dar rezultatul votului nu poate ascunde lipsa de rezultate și jocul mediocru al Naționalei de Fotbal, nici relația proastă cu cluburile de primă ligă (doar CFR Cluj și FC Botoșani i-au dat votul) și, mai grav decât toate, poate, ruptura aceasta dureroasă față de Generația de Aur.

Finalul campaniei electorale ne lasă în mijlocul unui câmp de luptă dezolant. Pentru pacea de care are nevoie fotbalul nostru pentru a merge înainte, e nevoie ca ambele tabere să facă un pas în față, să iasă din tranșee. Ideal ar fi ca învingătorul să facă acest pas și față de cluburile din Liga 1, și față de foștii mari internaționali.

Pentru niște oameni obsedați de victorii, cum îi știm din cele mai frumoase nopți ale copilăriei și adolescenței noastre, pentru unii ca Gică Popescu, Ionuț Lupescu, Ioan Andone sau Cristi Chivu, înfrângerea aceasta nu poate fi altfel decât dureroasă. Visul de a conduce fotbalul românesc în stilul lor s-a amânat cu cel puțin patru ani.

Fotbalul românesc are, indiscutabil, nevoie de Generația de Aur. Dar poate că e și o chestiune de destin aici: drumul ei spre succes nu poate fi altul decât cel al muncii și al umilinței. Superioritatea și aroganța ne-au costat, să nu uităm, calificarea la Euro 1992, munca și umilința ne-au readus în fotbalul mare, doi ani mai târziu, când știm bine cât am suferit în apărare, alături de regretatul Didi Prodan, de Belo și de Mihali, înainte de a ne bucura de magia din atac a lui Ilie Dumitrescu, Răducioiu și Gică Hagi.

Apropo de Gică Hagi: el însuși, cel mai dăruit și mai iubit din această Generație învinsă ieri la vot, a trebuit să o ia de jos, de la capăt, pentru a ne demonstra că l-am judecat pripit după eșecurile la cârma primei reprezentative. Și Ionuț Lupescu, și ceilalți din jurul lui au, acum, ocazia asta: să o ia de la capăt, cu muncă și cu umilință. Lucru valabil și – sau mai ales – pentru Răzvan Burleanu.

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.