Ramos Time: căpitanul Realului îşi conduce echipa spre un nou record şi îi frânge inima lui Deportivo La Coruña. Dincolo, Messi face alte vrăji pentru Barça

Danny Coposescu 11 decembrie 2016

La 19 ani, Sergio Ramos Garcia purta plete. Nişte plete lungi și întinse care îi atârnau în jurul expresiei romane într-un mod aproape feminin. Modelate, se pare, după idolul său, atacantul argentinian Batistuta. Pe atunci, în 2005, Ramos era încă fundaşul Sevilliei, la primul sezon în echipa mare, venit proaspăt din pepiniera clubului andaluz.

Unde multă lume vedea un tânăr firav, dar promiţător, Real Madrid a văzut altceva. Un lider, un războinic neînduplecat şi, înainte de toate, un fundaş cu nişte calităţi cu totul aparte. Dacă pui lucrurile aşa, suma de 27 de milioane de euro plătită pentru un adolescent nu mai pare atât de absurdă.

Ba chiar pare un chilipir, 11 ani mai târziu. Acum, cu părul scurt, o barbă consacrată şi un sac de cartonaşe roşii care să şteargă orice urmă a tandreţei pe care o inspira în tinereţe, Sergio Ramos Garcia e căpitanul clubului pentru care a ajuns un simbol. Mai mult decât Cristiano Ronaldo, pentru care doar Cristiano Ronaldo este pe primul loc, Ramos, ajuns la 30 de ani, concentrează valorile la care aspiră Real Madrid.

În sensul ăsta, golul de 3-2 marcat în minutul 93 de fundaş, într-o a doua repriză tumultoasă contra lui Deportivo La Coruña e distilarea perfectă a tot ce înseamnă Ramos pentru Real. Înseamnă în primul rând goluri, pentru că niciun alt fundaş încă în activitate într-o ligă de top nu a marcat mai multe: 66 în total. Există ceva mai potrivit pentru o echipă atât de obsedată de estetica jocului ofensiv decât un fundaş central care apare pe tabela de scor mai des decât multe vârfuri din Spania? Evident, influenţa lui Batistuta nu s-a rezumat la frizură pentru un om care se descrie ca având „sufletul unui atacant.“

Dar Ramos mai înseamnă şi altceva, ceva ce s-a pierdut puţin din vedere în ultimele decenii, sub toate straturile de lux pe care Perez le-a aplicat şi reaplicat echipei. Spiritul galant cu care se laudă Real Madrid s-a bazat mereu şi pe o determinare neînduplecată, pe voinţa de a lupta până în ultima secundă pentru victorie. Din 2005 încoace, nimeni nu a personificat mai bine atitudinea asta decât Ramos, şi nu doar prin cuvinte, ci mai ales prin fapte.

În caz că cineva a uitat (în niciun caz Diego Simeone) de contribuţia sa decisivă din prima finală de Champions League cu Atletico, în 2014, Ramos şi-a creat un memento permanent: minutul în care îşi salva echipa, 92.48, e tatuat pe corpul său.

Doar sezonul ăsta, a fost întai golul din Supercupa Europei contra Sevilliei, o egalare în minutul 93 care le-a permis madrilenilor să câştige în prelungiri. Apoi, a venit El Classico, când seria de invincibilitate a echipei lui Zidane părea să cadă fix înainte ca Ramos să egaleze.

Atunci, Luka Modric povestea că Ramos i-a arătat pur şi simplu unde să salte mingea în careu. Acelaşi lucru a fost surprins de camerele TV sâmbăta asta, când apărătorul părea să-i explice din priviri lui Toni Kroos ce vrea de la cornerul său, pe care l-a trimis din nou în poartă.

Aşa a căzut Deportivo, care condusese până în minutul 84 prin dubla lui Joselu, venită după bomba terifiantă trimisă în poartă de Alvaro Morata la începutul reprizei secunde. Rezerva Mariano Diaz egalase tot cu o lovitură de cap, însă ultimul cuvânt în meciul care a adus noul record, 35 de meciuri fără înfrângere, i-a aparţinut omului pe care Zidane îl numeşte „sufletul echipei“.

Cam cum e şi Messi pentru Barcelona. Şi când îţi merge bine sufleteşte, parcă totul e mai uşor. Aşa i-a fost echipei lui Luis Enrique pe El Sadar, împotriva Osasunei: 3-0. Singura grijă pe care a avut-o antrenorul a fost că Barça s-a chinuit serios să-şi finalizeze şansele, ceva ce nu prea auzi când vine vorba de jucători ca Suarez şi Messi. Prima repriză a fost ca un univers paralel, în care ambii atacanţi s-au încălţat pe dos şi au făcut totul perfect, până la momentul când au încercat să împingă mingea în poartă.

Însă gluma era cât pe ce să se îngroaşe pentru catalani, când Sergio Leon, scos din acelaşi univers paralel, a driblat doi adversari şi a trimis un lob de la 25 de metri direct în transversala unui Ter Stegen bulversat.

Şi pentru că un clişeu nu-i un clişeu degeaba, ocazia s-a răzbunat când Suarez a primit în sfârşit o şansă pe care nu o putea rata nici într-o zi ca asta şi a marcat în poarta goală. Mai departe, scena i-a aparţinut lui Messi. În special cel de-al doilea gol marcat de argentinian e de pus într-una din zecile de compilaţii pe care le găseşti pe Youtube.

Cu nişte culoare revenită în obraji, Luis Enrique a rămas totuşi realist: „Trebuie să ne îmbunătăţim jocul pentru a prinde Realul din urmă.“ Cel mai recent episod din „Ramos Time“ de pe Bernabeu înseamnă că între echipe rămân şase puncte, înainte ca trupa lui Zidane să plece la Tokyo pentru Campionatul Mondial al Cluburilor.

Cine ştie, poate Enrique are mai multe motive să fie optimist. Ultima dată când s-a întâmplat asta, în iarna lui 2014, Ancelotti pleca în Maroc pentru aceeaşi competiţie, în mijlocul unei serii comparabile cu cea de acum a Realului. Trofeul ridicat la Marrakech avea să fie ultimul pentru italian pe banca madrilenilor. Ceva s-a stricat acolo, pentru că echipa s-a întors cu o maladie profundă care a pus-o pe Barcelona pe drumul spre hat-trick-ul de trofee din stagiunea de debut a lui Enrique. În acelaşi sens, Zidane trebuie să ţină garda sus.

Ceea ce e mai uşor de făcut când îl ai pe Sergio Ramos.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.