Sabrerul Tiberiu Dolniceanu, iubirea pentru 15 și scrima bună de luat acasă și prezentat părinților

Ancuța Iosif 11 august 2016

Primul strigăt al sabrerului Tiberiu Dolniceanu la Rio a ieșit după ce i s-a aprins becul verde pentru a cincea oară în tabloul de 32, în fața chinezului Sun Wei, cu care se duela pe planșa roșie. Îl ținuse în el trei săptămâni, de cât ajunsese în Brazilia, dar acum ne arăta că e prezent cu toate forțele lui. Își văzuse una câte una membrele din familie oprindu-se la prima sau a doua confruntare la spadă și floretă. Spadasina Ana Maria se oprise în primii 16 după ce picase pradă unei sud coreence regină a eschivelor, Simona Gherman pierduse în ultimele secunde controlul primului meci cu franțuzoaica Rembi Lauren, Simona Pop și Mălina Călugăreanu erau la prima participare și nu reușiseră nici ele să se desprindă de prima confruntare, deși floretista Mălina ne-a ținut în tensiune până spre final.

Tiberiu venea ca fratele mai mare, tăcut și singuratic, pregătit să ceară cumva, cuiva, socoteală pentru tot ce (nu) se întâmplase cu fetele în zilele precedente.

A intrat hotărât să ia ce-i al lui și până la un 7-4 în favoarea lui, din tribună se auzeau fetele strigând „Hai, Tibi” și pe ecran se mai vedea un moț de tricolor fluturând. Câteva fandări mai târziu, a venit și al doilea țipăt strașnic, pentru 12-6. Era al nostru, era în formă  și n-avea de gând să mai lase becul roșu al chinezului să se aprindă. După o tentativă de revenire din jumătatea asiatică a planșei, am văzut numai beculețe verzi aprinzându-se pe masca-n tricolor. 7-13, 7-14, 7-15 și așa devine 15 un număr greu, pe care poți să-l iubești sau să-l urăști la finalul meciului. La sfârșit, Tibi n-a mai țipat, a gesticulat cu pumnii strânși, s-a îmbrățișat scurt cu adversarul și presiunea primei partide fusese eliberată, cu el avansând pe tabloul de 16.

*

Înainte de plecarea lui Tiberiu spre Rio, l-am prins la un ultim antrenament în sala de scrimă din Floreasca. Venisem cu imaginea prestabilită că el ar fi un om agitat, care aleargă din colț în colț fără să atingă fundul sacului de energie și care vorbește mult. Normal că proiecțiile nu se pupă niciodată cu realitatea, din cauza asta e bine să nu le facem deloc. Era un portret robot venit prin prisma sportului. Sabia e cea spectaculoasă, un meci face cât 1000 de picături chinezești la un loc, răbdarea și strategia primează, dar totul trebuie cumva, făcut la viteza luminii. Chiar el îmi spunea atunci zâmbind, împăcat cu situația, că dinafară nu se înțelege mare lucru, cu tot cu reluări, chiar dacă ești un spectator cuminte și concentrat. A început atunci să-mi arate în slow motion câțiva pași pe planșă, cu sabia înainte. „Dar la concursuri nu ne mișcăm așa încet”, a zâmbit din nou. Dacă se antrenează și concurează la viteza luminii, sabrerul ieșean pare printre cei mai calmi oameni din lume în afara planșei. Se plimba prin sală cu pași greoi, își îmbrăca costumul meticulos și lent, vorbea puțin, pe-un ton scăzut, bun de spus povești la un foc de tabără și (cel mai probabil) nu-i plăcea să fie urmărit de o cameră de filmat. Tiberiu e very low profile, dar l-am și prins, ce-i drept, singur la ultimul antrenament. Când nu se auzeau săbiile – a lui și a antrenorului Mihai Covaliu – ciocnindu-se, Covaliu îl sfătuia pe Tibi de pași, de riposte, de strategii. El își trăgea sufletul cu mâinile-n șold și privirea în podea și-l aproba din cap.

Plecaseră la Rio ei și fetele de la spadă și floretă, nu ca acum patru ani când Tiberiu avea lângă el toată echipa care adusese ulterior argintul olimpic acasă. Nu e ușor, recunoștea și Covaliu, dar le aveau pe fete lângă ei, „suntem toți împreună.” Pe tonul lui scăzut, Tibi a spus că speră să aducă o medalie acasă, și el și Covaliu erau convinși că se va întâmpla. Multiplu campion de la competițiile naționale până la cele mondiale, unde ajungea pe primul loc la început de 2014, Tiberiu descoperea sabia în generală, la Iași, pe când părinții lui plecaseră în Italia să muncească. În lipsa părinților, găsea refugiu în sport și, deși nu promitea de la început să fie material de performanță, curând se ambiționa să urce în topuri. A urcat Tiberiu până când a ajuns să practice un tip de scrimă bun de luat acasă și prezentat mamei, după cum îi descriseseră stilul cei de la Sydney Sabre Center într-o compilație a celor mai bune momente din cariera lui. „Scrimă frumoasă, concisă, consistentă.” Acțiunile potrivite în momentele potrivite, în punctele potrivite. Și astfel, mama e în culmea fericirii. Nu știm ce va crede ea peste patru ani despre frazele de acțiune serioase și curate ale sabrerului, dacă îl vor mai purta și la Jocurile Olimpice de la Tokyo. Zâmbea deja a oboseală când l-am întrebat de asta, întâi să treacă Rio, să apuce să se odihnească, să meargă la pescuit și apoi mai vede el.

Era vicecampionul olimpic despre care se vorbise cumva prea puțin acum patru ani, când toată lumea-și îndreptase atenția mai mult asupra necazului echipei feminine de spadă, care termina cursa pe locul șase. Băieții de la sabie deveniseră frații buni din poveștile fetelor, care le duceau mâncare în camera lor din satul olimpic și încercau să le consoleze, să le facă să-nțeleagă că există viață și după Londra. Acum, rolurile nu au fost neapărat inversate, dar Tiberiu a fost ultimul rănit pe front și singurul care s-a apropiat atât de mult de podium din toată familia de scrimeri, care ne-a ținut pe marginea scaunului cu pumnii strânși tare, cu gândul că putem să avem un scrimer pe podium.

*

După ce-a trecut de Sun Wei, tensiunea a crescut brusc. Venea în fața lui Seppe Van Holsbeke, un sabrer belgian cu aproape 20 centimetri mai înalt, care-și face, aparent, mult branding personal. Are un site propriu, cu numele lui scris în culorile Belgiei, cu rubrică proprie de donații și cu o melodie reggae/dub care te prinde pe fundal, un imn despre el care ajunge la Rio și cucerește aurul. Tiberiu, din nou, very low profile. Site dedicat n-are, pagina lui de facebook e mai mult un puzzle de posturi în care l-au taguit alți oameni de-a lungul timpului, în mare parte urale pentru competiții, felicitări, poze cu jubileuri sau încurajări și fruntea sus, „că ești campionul nostru oricum.” Dar tensiunea nu creștea din cauza brandingului belgianului, ci a clasamentului. Dolniceanu era pe locul 6 în clasamentul FIE, Van Holsbeke pe 32, semn că autopromovarea nu contează neapărat pe planșă. Și, deși în scrimă nici clasamentul nu contează întotdeauna, în cazul lor s-a simțit diferența, la final.

După niște parade riposte ratate de Tiberiu, lama belgianului l-a prins la braț, i-a dat o lovitură în zona gâtului și a făcut o vizită medicului. Belgianul a căzut în lama lui Tiberiu pentru 8-8, dar a recuperat când și-a întins brațul lung pentru 9-8, Tiberiu a atacat, a țipat și a accelerat pentru 9-9, căpătând avantaj printr-o tușă joasă, 9-10. Abia la tușa pentru 9-11 a venit celebrul zbor prin care Tibi s-a aruncat asupra adversarului ca să-l atingă cum nu se așteaptă și prin care a demonstrat că tocmai cei 20 centimetri lipsă îi transformă stilul într-unul bun de prezentat părinților. Era the flunge la coupe de grace, la creme de sabre masculin, extazul oricărui fotograf prezent acoloDupă alte câteva parade și riposte, fandări, reluări și acțiuni simultane, Tiberiu a zburat a doua oară pentru 14-13 și după o alunecare pentru care arbitrul a oprit meciul, sabrerul român a înscris hotărât pentru ultima oară și a zburat în optimi, cu 15-13. 15. Acest număr lin și definitiv cu care Tibi se iubea pentru a doua oară la Rio.

Mondiale 2013

Mondiale 2013

     *                                                                                             

În sferturi, i-a ieșit în planșa roșie ungurul Aron Szilagy, campionul olimpic de la Londra, pe care-l întâlnise și-l lăsase în urmă la proba pe echipe a Campionatului European de la Torun, din iunie, când s-au confruntat în ultima manșă. Dar la echipe e, într-adevăr, altă poveste, alt efort (colectiv). La individuale, cei doi s-au întâlnit de cinci ori, dintre care ultima oară la Grand Prixul de la Moscova din 2015, unde Tibi câștiga cu 15-14. Era inevitabilă confruntarea lor de la Rio, numai că ne doream, speram s-o vedem undeva mai sus, în contextul finalei. Aron a deschis scorul fulgerător din prima secundă și chiar dacă Tiberiu a luptat prin fandări, atacuri pregătite, parade riposte și o eschivă, scorul a ajuns drastic, rapid la 8-4 pentru Szilagyi. După o pauză și o discuție cu Covaliu, Tiberiu s-a întors mai calm, cu atacuri mai lungi și mai răbdătoare și lama i-a intrat mai bine în distanțe. A recuperat trei tușe consecutive cu viteză când a trebuit, unde a trebuit. Asta a făcut-o pe mamă din nou fericită și speranța a revenit. Scorul a ajuns tensionat la egalitate, 9-9, 9-10 pentru Tiberiu și l-am auzit din nou țipând, numai că acum presiunea nu s-a mai eliberat, ci a crescut. Aron a egalat din nou, 10-10. Cinci tușe mai erau până la numărul pe care voiau amândoi dinadins să-l iubească în exclusivitate. Tiberiu l-a  atins pe Aron pentru 11-10 (cel puțin așa am dedus noi, din viteza atacului), s-a bucurat, însă arbitrul a analizat filmarea (care nu avea vizibilitate din toate unghiurile) și i-a acordat tușa lui Szilagyi. Din punctul ăsta, mojo-ul lui Tiberiu s-a stricat, nu i-a mai intrat niciun atac și după un 15-10, ungurul a plecat din nou, două meciuri mai târziu, cu aurul.

*

Jocurile Olimpice se vor a fi un spațiu al egalității între sportivi, spunea președintele Comitetului Internațional Olimpic Thomas Bach la Ceremonia de Deschidere. Lucru care nu e deloc adevărat, după cum comenta la TV și John Oliver. JO sunt create fix ca să-i sărbătorească pe cei mai buni dintre sportivi, deci să-i diferențieze, prin medalii colorate și podiumuri. Clasarea pe locul cinci la JO obținută ieri de Tiberiu nu e o floare la ureche, nu înseamnă că nu-i putem compara pe cei doi sau că n-au avut șanse egale de la început, ci că acest 15 nu se poate iubi decât cu un sportiv pe rând și că unul trebuie să-l deteste întotdeauna la final. Acum a fost rândul lui Tiberiu, nedreptățit sau nu, și abia așteptăm să-l vedem zburând spre podium la etape de mondiale sau europene, pentru că scrima nu trăiește doar o dată la patru ani. Dar poate stilul lui curat, îngrijit va trăi încă patru ani, ca el să se-ntoarcă și să demonstreze că-ntr-o altă zi, cu alt mojo, poate fi mai bun ca Szilagyi. 

*

Până atunci le ținem pumnii spadasinelor Ana Maria Popescu, Simona Gherman, Simona Pop și Loredana Dinu (rezerva), care evoluează astăzi de la 16:30 în proba pe echipă, ultima probă de scrimă în care suntem reprezentați.

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.