Simone Biles, campioană olimpică la individual compus. Povestea adolescentei-fenomen care a lăsat lumea gimnasticii cu gura căscată

Andreea Giuclea 11 august 2016

„Simone Biles a reușit să-și stăpânească nervii”, a strigat joi seară comentatoarea finalei de gimnastică la individual compus. Americanca tocmai termina un exercițiu incredibil la sol, punctat de arbitre cu 15.933. A coborât de pe salteaua verzuie și-a fost asaltată cu îmbrățișări înlăcrimate de antrenoarea ei, Aimee Boorman, de colega de echipă, Aly Raisman, și de zeci de blițuri. Dar abia când și-a văzut nota, și când a fost sigură că e noua campioană olimpică, au început să-i curgă și ei lacrimi din ochii rimelați în culorile steagului Americii.

„Dacă Simone Biles nu câștigă cinci sau șase medalii de aur la Rio, ar fi o dezamăgire”, spunea Paul Ziert, editorul revistei de specialitate International Gymnast, într-un articol din The New Yorker din mai.

Cu astfel de așteptări a intrat Biles în Arena olimpică din Rio, genul de așteptări care puteau copleși orice sportiv, oricât de experimentat ar fi, mai ales o adolescentă de 19 ani și 1,42m. Doar că Biles nu e orice adolescentă.

E prima gimnastă din istorie care a câștigat trei titluri mondiale consecutive la individual compus. E neînvinsă la un concurs de individual compus din august 2013. E cea mai talentată gimnastă din istorie, cum spunea despre ea Mary Lou Retton, campioană olimpică în 1984. Are exerciții la fel de dificile ca ale băieților, spunea și Nadia. E într-o ligă doar a ei, oricine se clasează pe locul doi e de fapt învingătoarea, spunea chiar colega ei de echipă Aly Raisman, campioană olimpică cu echipa în 2012.

Până acum, așteptările n-au apăsat prea greu pe umerii ei solizi, ascunși sub cristale strălucitoare. Împreună cu colegele din echipa Statelor Unite, a dominat categoric concursul pe echipe, terminat la o distanță de 8 puncte față de Rusia –  uriașă pentru un sport ca gimnastica, unde diferențele se fac de obicei în sutimi –, iar joi seară a început cursa pentru medaliile individuale: aur la individual compus, iar de luni urmează finalele pe aparate.

După ce-ai văzut-o în calificări și în concursul pe echipe, unde a avut cele mai mari note la sărituri, bârnă și sol, unde ai rămas cu gura căscată când ai văzut cât de sus poate să sară, cât de rapid se învârte, câte înșurubări face și cum aterizează de fiecare dată cu picioarele lipite de saltea și cu zâmbetul pe buze, ca și cum doar ar fi sărit coarda, îți dai seama că predicțiile lui Ziert nu sunt improbabile. Pentru că Biles nu e orice gimnastă.

Biles a descoperit sportul Nadiei la șase ani. După o excursie cu grădinița la o sală de gimnastică, a venit acasă cu un bilet pentru părinți, în care antrenorii clubului îi spuneau că e talentată și ar fi bine s-o înscrie. Atletică și curajoasă de mică, făcea tumbe prin casă pe care le învăța singură, așa că părinții au dus-o la gimnastică. Simone îi consideră părinți pe bunicii ei, care au adoptat-o.

Avea trei ani când mama ei biologică și-a pierdut drepturile asupra celor patru copii, din cauza dependenței de droguri și alcool. Bunicul Ron și a doua sa soție, Nellie, au adoptat-o pe Simone și pe sora ei mai mică, Adria, în timp ce ceilalți doi frați au fost luați de sora lui Ron. Simone spune că i se pare ciudat să fie întrebată de perioada aia, pentru că nu-și amintește mare lucru. Lumea pe care o cunoaște e cea în care a crescut, în Texas, și în care a descoperit gimnastica.

La opt ani, Biles a început să lucreze cu Aimee Boorman, care îi este și azi antrenoare – o caracteristică a sistemului american, în care gimnastele locuiesc cu părinții, lucrează cu antrenori personali și merg periodic la baza olimpică, în stagii de pregătire. Chiar dacă de la un anumit moment, aleg să învețe acasă ca să petreacă mai multe ore în sală, cum a făcut și Biles la 13 ani, sistemul semicentralizat le ajută să-și prelungească copilăria și le asigură o adolescență cât mai aproape de normalitate. Iar părinții lui Biles țin la această normalitate, așa că o iau în vacanță de câte ori pot. Și antrenoarea are grijă s-o ferească de epuizare, așa că nu-i întinde prea mult limitele în sală, deși de multe ori și le întinde singură. Are un ritm de învățare rapid – îi ia trei zile să învețe un element nou care altora le poate lua ani, spune Boorman – și un organism care o ajută, așa că nu are nevoie de o dietă strictă și a avut o singură operație până acum.

Și-a făcut apariția pe scena mare a gimnasticii americane la 16 ani, la Campionatele naționale din 2013, unde a câștigat aur la individual compus și argint la toate celelalte patru aparate. Era la doar câteva săptămâni după un concurs în care căzuse la trei aparate și nici nu l-a mai încercat pe la al patrulea, prăbușită psihic sub presiunea așteptărilor. Un psiholog sportiv și o discuție cu Martha Karoly, coordonatoarea lotului national, a ajutat-o să depășească momentul și să gestioneze astfel de așteptări. De atunci, nu s-a mai oprit.

Au urmat cele trei titluri mondiale și un total de 10 medalii de aur, cele mai multe câștigate de o gimnastă americană. A urmat trei ani de dominație absolută, în care s-au spus multe lucruri despre noul fenomen al gimnasticii, printre care că:

  • Seamănă cu Michael Jordan pentru cum sfidează gravitația, cu Michael Phelps pentru potrivirea perfectă dintre corpul și sportul pe care-l practică, cu Serena Williams pentru cum își domină disciplina sportivă.
  • Execută corect figuri până acum de neconceput și le face să pară floare la ureche, încheiate mereu cu un zâmbet sigur și cu dinții albi strălucindu-i mai puternic decât zecile de cristale de pe costumul roș-albastru.
  • Se învârte mai rapid, sare mai sus și aterizează mai ferm ca orice altă gimnastă, ca și cum Newton ar fi scris un set diferit de reguli, doar pentru ea, scrie The New Yorker.
  • Are cea mai dificilă coborâre de pe bârnă și o săritură la sol inventată de ea, care-i poartă numele și de care spune că nici băieții n-o pot executa.
  • Reflectă poate cel mai bine schimbările din gimnastica mondială, mai ales de când un nou sistem de punctaj, deschis, încurajează introducerea de elemente tot mai dificile în exerciții. Biles ne arată până unde se pot împinge limitele unui sport și ale unui corp. „E genul de sportivă pe care susținătorii punctajului deschis trebuie să-l fi avut în minte când au pledat pentru inițiativa lor”, scrie jurnalista americană Dvora Meyers în cartea ei, „De la Nadia până azi”, unde adaugă:

„Când o urmăresc pe Simone Biles făcând gimnastică, nu pot să nu mă gândesc la versurile din The Daring Young Man on the Flying Trapeze: He’d fly through the air with the greatest ofease / That daring young man on the flying trapeze.”

Înainte de Olimpiadă, Simone spunea că, deși lumea tot spune despre ea că e cea mai bună, ei nu prea-i vine să creadă. „Bănuiesc că dacă mă duc la Olimpiadă și am un rezultat bun, o să cred.”

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.