Steaua e numai una. Nu-i așa?

Andrei Crăciun 7 noiembrie 2017

M-am născut în Republica Socialistă România, dar cumva prea târziu. Am puține amintiri cu epoca de aur a cluburilor românești de fotbal. Nu am prins nici Craiova Maxima, nici Steaua `86, singura echipă din România care a mers vreodată până la capăt, nici cea mai bună Dinamo din istorie.

Țin bine minte când am deschis ochii în fotbal: la Coppa del Mondo, în 1990, primul, așadar cel mai frumos mondial din biografia mea de microbist. Am crescut îndrăgostit de Il Calcio, de Roberto Baggio mai mult decât de oricine, de Sampdoria Genova și mai târziu de Inter Milano. Am jucat duminică de duminică la pronosport, fără să câștig prea mult, dar și fără să pierd. În fotbal, m-am mai născut pe vremea Barcelonei lui Cruyff – e un amănunt care nu se uită.

Nu am avut niciodată dorința de a aparține vreunui grup, și nu o am nici acum. Ba dimpotrivă. Viața galeriilor nu mă înspăimântă, dar mă deprimă.

Mi-au plăcut fotbaliști (Zenga, primul) și prea puțin formații întregi. Era jumătatea anilor `90, Steaua se califica an de an în grupele Cupei Campionilor, și toți eram steliști. Personal, dintr-o comoditate a firii. Nu dau explicații, mă prezint.

Un fanatism caraghios și infirm

Prezentam totuși chiar și pusee de fanatism, dar era mai degrabă iubirea ideii însăși de fanatism. Incapabil însă de ură și – mai grav – incapabil de o singură dragoste, sufeream de un fanatism caraghios și infirm. A fost o experiență utilă – n-am mai repetat-o.

La noi în oraș și în generație (cei dinainte aveau pasiunile lor, perfect justificate, mergând până la Argeș, până la Dobrin, ba chiar mai departe), excepție de la acest stelism la grămadă făceau copiii foștilor milițieni sau rebelii care preferau să fie în minoritate absolută. Ei erau dinamoviști.

Rapidul încă nu ajunsese până în inimile noastre, abia mai târziu l-am iubit, la paritate cu Progresul București – dar acestea au fost deja iubiri mature, lucide, așezate pe alte coordonate.

Anii din Groapă

Mult mai târziu, ziarist, am fost trimis pe multe stadioane, să relatez, să întocmesc și eu cronici de meciuri și să dau note. Preferam să merg pe Dinamo, tot dintr-o comoditate a firii. Groapa era aproape de casa mea. Nu m-am mai gândit vreodată serios la Steaua. Steaua era Steaua, și asta era tot.

Nu vreau să intru în detaliile juridice, nu vreau să fiu tranșant și nici nu vreau să fac un istoric al schismei. Dar Steaua nu mai e numai una: există FCSB, Steaua lui Becali, dominând (măcar din când în când) Liga I. Și mai e Steaua lui Lăcătuș, CSA-ul, care se bate la promovare în liga a treia cu una dintre fantomele Rapidului sau poate că cu Rapidul însuși. E aici o discuție amplă – despre identitate, despre siglă, despre palmares. Toate acestea contează pentru suporterii adevărați. Iar suporterii adevărați s-au rupt în două, ca țara. Unii au rămas alături de FCSB, în care văd continuarea firească a Stelei, împotriva oricărei decizii judecătorești.

Dincolo de fapte, rămân întrebări grave: poate fi istoria dictată în tribunale? Cine are dreptate când toți au partea lor de dreptate? Cum dărămi zidurile gândului dreptății unice?

O problemă și trei răspunsuri

Am întâlnit în ultimele săptămâni mai mulți steliști: steliști noi, fecesebiști, steliști vechi, ale căror drumuri duc încă la Ghencea și la Lăcătuș. Și am mai întâlnit o categorie – poate cea mai numeroasă, de fapt. Oameni care s-au scârbit de toată această ruptură, au văzut în ea o luptă pentru putere care le e străină. Scârbindu-se, s-au îndepărtat întru totul de Steaua (oricare ar fi ea), ba chiar și de fotbal.

Toți au argumente. Cei din liga a patra consideră, pe bună dreptate, așa: Clubul Sportiv al Armatei e clubul fondator, în care a luat ființă CCA, încă de la 1947. Ei sunt de acord ca istoria să se oprească în 2003 și să fie reluată acum, de la zero.  Ei nu regăsesc în FCSB nimic din spiritul Stelei.

Numele, marca, emblemele de la 1947 până astăzi, casa din Ghencea – toate acestea dau o identitate. Există suporteri care trăiesc pentru identiate. Ei au rămas cu Steaua cea veche. La meciuri, în liga a IV-a, pe tăpșanele din jurul Bucureștiului merg și câte o mie de oameni. Pentru un suporter, obiectul pasiunii sale trece înainte de orice prin inimă: așa simt ei.

Și mai sunt suporterii învățați cu rezultatele, cu gloria europeană, cu răsfățul reflectoarelor de pe prima scenă. Ei au rămas cu FCSB, chiar dacă ei nu cred neapărat în Becali.

Marius lucrează la salubritate, face curat pe Arena Națională, și nu îi place să lipsească de la meciuri. Le așteaptă o săptămână, iar dacă echipa îl dezamăgește suferă cumplit. Când rămâne în fața televizorului și FCSB (căreia bineînțeles că el îi spune tot Steaua) marchează, strigă atât de tare că îi sare mezinul, bebeluș, din pătuț.

Numele și cele patru consoane

Un stelist mi-a mărturisit că el s-a îndrăgostit de echipa asta tocmai datorită numelui: Steaua. Nu FC, nu CS, nu altfel. Îi e greu acum să se încurce cu o echipă care e o sumă de patru consoane – FCSB – dar nici nu poate accepta CSA, pentru că, după logica sa, cu ample recursuri la chestiuni juridice, FCSB e totuși Steaua, iar noua echipă a lui Lăcătuș nu e decât o secție nouă în cadrul clubului Armatei, apărută împotriva mersului timpurilor. Nu te mai poți întoarce la cluburi departamentale în 2017, că lumea nu merge spre Glad și Menumorut, ci spre cu totul altceva.

Între trecut, prezent și viitor, ce mai e Steaua? O amintire, o poftă la zi de rezultate, o speranță? S-au furat multe în tranziția noastră bezmetică, nenumărați ticăloși s-au îmbogățit preluâng avuția poporului, strict proletar discutând. Dintre toate pierderile, această pierdere târzie – a identității unui club care a făcut istorie (după ce a fost impus de bolșevici, să nu ascundem nici această parte de istorie) – rămâne dureroasă și perfect neînțeleasă.

Trebuie, așa cum au tot subliniat învățații timpului nostru, să ne învățăm a trăi printre ruinele capitalismului, cum am învățat să supraviețuim și printre ruinele comunismului. E o lume plină de umbre, în care nimic nu mai e nici ce a fost, nici ce pare a fi.

Iată: o epocă în care Steaua nu mai e numai una. Am ajuns aici, la capătul unui drum încărcat de colonei și generali și trădări și lipsă de onoare și mai ales la capătul lăcomiei.

Steaua care nu mai e Steaua e o oglindă în care e chipul nostru comun, mutilat de durerea unui sfârșit care n-a trecut și a unei nașteri care n-a mai avut loc.

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.