„Uneori oamenii aleg alte căi.” O fostă gimnastă rămâne în sport ca antrenoare, dar vrea să facă lucrurile altfel

Update: România se întoarce fără medalie Campionatele Europene de la Szczecin, în Polonia. A fost pentru prima dată din din 1973 încoace când țara noastră încheie fără medalii un Campionat European. Dar în locul obișnuitelor păreri de rău și a sentimentului că „asemenea insucces e scandalos”, poate că n-ar fi rău să privim către lucrurile bune care se pot întâmpla în sportul ăsta.

Și cum suntem într-un an preolimpic cu multe semne de întrebare privind viitorul gimnasticii, privim spre poveștile unor foste gimnaste care au rămas în sport ca antrenoare.

Începem cu Ana Maria Baicu, membră a lotului național de junioare timp de patru ani, care s-a retras la 15 ani din cauza unei accidentări. Recent, Ana Maria și-a deschis propria sală de gimnastică, unde vrea să le arate copiilor frumusețea gimnasticii, fără presiunea performanței la nivel înalt.

**

Inspire. Dream. Dance. Shine. Sunt cuvinte pictate de Ana Maria Baicu pe pereții mov ai sălii de gimnastică pe care a deschis-o la început de martie la etajul doi al unui bloc din apropierea Pieței Matache. Acolo, între pereții pe care a mai desenat steluțe, flori și siluete de gimnaste, învață 12 fetițe între 5 și 11 ani să se rostogolească, să facă podul, să stea în mâini, dar și mișcări și coregrafii de dans. „Încercăm să facem disciplinele cât mai atractive, ca să vină cât mai mulți. Pentru că imediat cum vine copilașul în sală, aici a rămas. Trebuie să se vadă în sală.”

Ana știe că, înainte să ajungă în sală, pentru fetițe gimnastica înseamnă Nadia și Andreea Răducan, dar pentru părinți înseamnă și suferință și durere. Așa că, deși vrea ca în timp să meargă cu ele la competiții de amatori, nu-și propune performanță la nivel înalt. Ea a fost pe acest drum timp de 11 ani și a înțeles că nu vrea să-l parcurgă și ca antrenoare.

„Odată ce pierzi trenul nu prea mai poți să-l prinzi”

Cel mai mult i-au plăcut primii ani de gimnastică, la Dinamo. Se ducea singură la antrenament, şi în unele sâmbete era singură și-n sală, pentru că alți copii plecau la munte sau la bunici, iar părinții ei nu-și permiteau mereu să plece. Îi plăcea când îi ieşeau elementele, când mergea la concursuri, când se gândea cum va fi cea mai bună. „Eram o baterie, voiam să învăț și aia, și aia. Pentru mine, cea mai mare pedeapsă era să mă dea afară din sală.”

La 11 ani a ajuns la lotul național și lucrurile au devenit mai dificile. Îi era greu departe de părinți și plângea când venea mama s-o vadă, o dată pe lună; apoi, când nu mai putea așa des, o dată la trei luni. Avea un metabolism lent, avea des dureri şi accidentări și au fost momente când s-a gândit să renunțe, cum crede că se gândește „oricine din lumea asta care face ceva”. Dar n-a vrut niciodată să-i spună mamei s-o ia acasă. „Eram mult prea ambițioasă. Nu-mi doream să fiu cea care renunță, am zis că dacă ajung să trec de perioada asta, să fie un motiv pentru care să mă las de gimnastică, nu să mă las pur și simplu.”

N-ar fi vrut să renunțe mai ales pentru cât de mult îi plăcea. Își dorea să ajungă la un nivel înalt. Îi plăcea ideea de a fi campioană și admira gimnaste precum Cătălina Ponor, care au obținut rezultate mari. „Mi se pare super tare să vrei să te duci din ce în ce mai departe. Mi-a plăcut ideea de a fi o luptătoare, o persoană puternică, să fac ceva cu viața mea. Plus că mi s-a dat șansa asta, mi-au zis nenumărați oameni cât de talentată sunt. Când eram copil, pentru mine era clar: asta e viața mea, nu vreau să fac nimic altceva.”

Visa și se pregătea pentru Jocurile Olimpice. Alături de Diana Bulimar și de Larisa Iordache, făcea parte din generația care urma să participe la ediția din 2012 de la Londra. Doar că la 15 ani, înainte să facă pasul spre senioare şi cu două săptămâni înainte de un Campionat European de junioare, s-a accidentat la mâna stângă. Se simțea rău după o masă care-i căzuse greu, a avut un moment de ezitare la paralele, și și-a rupt două oase de la mână. „O mică relaxare și la revedere”, spune. S-a operat, a avut mâna în ghips trei luni, apoi în tijă încă trei luni. Dar pentru că operația n-a reușit, nici acum nu poate strânge până la capăt pumnul.

A plecat de la lot și a continuat o perioadă la Dinamo, unde o antrenoare i-a propus să meargă la un medic din Germania să-și repare mâna. Simțea însă că a pierdut trenul, că nu-și mai poate reveni, mai ales că începuse să ia în greutate și avea simptome de pubertate târzie.

„Pur și simplu cred că nu mi-am mai dorit. Odată ce pierzi trenul nu prea mai poți să-l mai prinzi.”

„Știam ca vreau sa fiu antrenor, dar cum?”

A știut mereu că are o minte tehnică, care prefera să analizeze singură un element nou ca să-și dea seama cum să-l facă, în loc să i se explice. Dar n-a știut de la început care e drumul spre antrenorat. „Când am plecat de la lot eram foarte bulversată, nu știam ce se întâmplă cu mine, nu știam unde mă duc, ce fac acum. Știam că vreau să fiu antrenor, dar cum?”.

Îi era frică să se ducă la școală, să nu ia o notă proastă, să nu treacă examenul de bacalaureat. Știa sportive care n-au reușit, pentru că toată viața lor s-au antrenat. „Asta era frica generală, să nu iei o admitere la facultate, să nu poți să-ți iei un carnet de conducere, să ai un viitor.”

Un singur liceu a acceptat-o în mijlocul anului școlar, un liceu teoretic cu o singură clasă de sport. A nimerit printre 28 de băieți, majoritatea fotbaliști, și doar trei fete. Era mică şi sfioasă și un profesor a întrebat-o în prima zi dacă e sora cuiva. După ani în care școala a însemnat două ore pe zi, i-a fost greu să înțeleagă că trebuie să scrie în fiecare zi, să facă compuneri, să stea în bancă o zi întreagă.

A trebuit sa câștige încredere că poate să facă lucruri și în afara sălii, și spune că doar experiența a ajutat-o. Încă din liceu, a împărțit pliante, a predat cursuri de cycling, aerobic sau zumba. A dat la Facultatea de Educație Fizică și Sport, și-a luat diplomă de antrenor de fitness și a devenit instructor personal. Și-a făcut ucenicia în antrenorat la Dinamo, cu grupe de inițiere și ajutor de antrenor la cele de performanță.

Acolo și-a dat seama că stresul de a duce un copil spre performanță nu e pentru ea. Avea momente când intra în aceeași stare ca antrenorii ei, când devenea prea exigentă cu copiii. „E un punct la un moment dat în care îți vine pur și simplu să dai la o parte pe toată lumea și să zici: Nu se poate așa ceva, cum poți să nu mă înțelegi? Dar trebuie să trecem peste momentul ăla.”

S-a gândit și la viitorul pe care l-ar avea ca antrenoare de performanță. La câți bani ar câștiga, la câte ore ar petrece din nou în sală, la monotonie. La faptul că ar crește copii câte trei-cinci-șase ani, apoi i-ar lăsa la lotul national și n-ar mai ști ce se întâmplă cu ei. Îi plăcuse mai mult modelul pe care l-a văzut într-un schimb de experiență în Marea Britanie, unde fetele se antrenează la cluburi până în perioada competițională, când sunt aduse la lot în funcție de perfomanțe. „Asta încurajează copilul să se gândească: e ceva important pentru mine, vreau să mă antrenez, vreau să cresc. Nu mă ține nimeni captiv, nu-mi zice nimeni: nu face aia. Se responsabilizează de mic.”

„Uneori oamenii aleg alte căi”, spune. Ea a ales să lucreze cu copii care vor să facă gimnastică de plăcere, care vor să se joace, să câștige. Cu copii care vor să se exprime prin sport, vor „să arate pasiune, fericire, tristețe” prin gimnastică, dans sau o combinație. „Prin sport se dezvoltă foarte mult caracterul copilului și e mult mai eficient așa decât printr-un sport de performanță. Pentru că sportul de performanță îți face rău și psihic. Eu și acum am niște probleme cu mine când mă uit în oglindă.”

„Uneori oamenii aleg alte căi”

Despre efectele pe care le au ambițiile olimpice, presiunea, căutarea excelenței și perfecțiunii asupra corpului și psihicului gimnastelor a vorbit recent și americanca Katelyn Ohashi, care a descoperit în sistemul universitar o abordare mai constructivă. În Statele Unite, gimnastica pentru amatori, făcută de dragul sportului, nu al performanței, e un fenomen mult mai răspândit. E o sursă de descoperit viitoare talente, o oportunitate de business sau doar un mod de a atrage copiii către sport. Sunt săli de inițiere de la doi-trei ani, cluburi private, competiții de gimnastică între licee și ligi universitare cu zeci de mii de spectatori.

E și o industrie care oferă locuri de muncă fostelor gimnaste și oportunitatea de a continua chiar dacă nu ajung printre cele cinci-șase care fac parte din lotul olimpic, spune jurnalista Dvora Meyers. „Sunt multe gimnaste de elită în SUA, dar dacă Olimpiadele și Campionatele Mondiale ar fi tot ce-ar putea face, imaginează-ți câte dintre ele s-ar pierde. Pentru că e nevoie de foarte multă muncă și trebuie să existe o lumină la capătul ei. Nu poate fi doar un lot național de cinci gimnaste, pentru că altfel restul ar renunța pe parcurs. (…) Pentru că cei mai mulți copii care intră într-o sală de gimnastică vor fi ca mine: o să le placă la nebunie, o să se distreze, dar nu o să aibă atributele fizice și psihice ca să ajungă olimpici.”

Pentru astfel de copii a deschis Ana Maria studio-ul cu pereți pictați de ea, parchet montat de tatăl ei și management și promovare făcute de fratele ei. Înainte să aibă Stars Gym Studio, a lucrat trei ani la un alt club, unde a crescut o grupă cu care a câștigat concursuri. „Au fost foarte pasionați, pentru că nu era chiar performanță, nu-i împingeam până la limita la care să nu mai poată, să se accidenteze. Făceam foarte mult de plăcere, câștigau premii, oricărui copil îi place să primească un trofeu sau o medalie.”

De asta, peretele care fură și acum cele mai multe priviri e cel pe care-a înșirat, pe rafturi de lemn, medaliile și trofeele câștigate de-a lungul carierei. „Dacă aș da timpul înapoi n-aș schimba nimic. Ăsta e riscul, ne-am ales drumul ăsta, noi am vrut. Mie mi-a plăcut foarte mult gimnstica.”

Ăsta e singurul sfat pe care îl are pentru fetele pe care le antrenează: să le placă. „Nu pot să le zic: Dați tot ce puteți sau cine știe ce clișee. Nu, trebuie să-ți placă. Dacă nu-ți place, nu poți să faci nimic. Și aici, în sala asta, eu tot ce promovez e sănătate – mentală, fizică -, formarea copiilor, că la școală nu se face niciodată educație sportivă, nu se formează plăcerea de a veni la sală.”